Sergiu
Cunescu

1923 - 2005

Discursul d-lui Constantin V. Ionescu - 30 Martie 2013

Discursul Preşedintelui Executiv Constantin V. Ionescu la “Conferinţa Aniversarǎ”
120 de ani de existenţǎ a Partidului Social Democrat al Muncitorilor PSDM – 1893 – 2013
125 de ani de la naşterea lui Constantin Titel Petrescu – 1888 – 2013

Stimaţi invitaţi, Dragi prieteni,

Aniversǎm astǎzi 120 de ani de existenţǎ a Partidului Social Democrat al Muncitorilor PSDM 1893 – 2013 şi 125 de ani de la naşterea lui Constantin Titel Petrescu 1888 – 2013.

1. Începuturile mişcǎrii socialiste

Mişcarea de idei cu caracter socialist-utopic este legatǎ de numele lui Teodor Diamant care, în anii 1834-1841, a propagat ideile lui Charles Fourier, al cǎrui discipol a devenit în perioada când s-a aflat la studii la Paris. Întors în ţarǎ, în aprilie 1834, Teodor Diamant a început sǎ propage idea creǎrii unui falanster dupǎ modelul celui de la Condé-sur-Vesgres de langǎ Paris, fondat la 31 mai 1833. La Bucureşti, unde este primit cu cǎldurǎ, îşi începe Teodor Diamant propaganda ideilor fourieriste, cǎrora va încerca sǎ le dea viaţǎ. Diamant intrǎ în legǎturǎ cu cercurile politice şi culturale progresiste, în încercarea de a le câştiga sprijinul. Se bucurǎ de prietenia şi sprijinul lui Ion Eliade Rǎdulescu, cunoscǎtor al doctrinei fourieriste, care îi pune la dispoziţie coloanele gazetei “Curierul românesc”, in care va expune principalele teze care stǎteau la baza sistemului falansterian.

Cu sprijinul boierului Manolache Bǎlǎceanu, Teodor Diamant a pus, în primǎvara anului 1835, bazele falansterului de la Scǎieni (Prahova). Colonia de tip fourierist înfiinţatǎ pe moşia boierului Manolache Bǎlǎceanu, denumitǎ Societatea agronomica şi manufacturirǎ, era formatǎ din foşti robi ai acestei moşii, ţǎrani iobagi eliberaţi, meseriaşi de cele mai diverse profesii, foşti militari, un numǎr de agronomi şi profesori. Cei doi conducǎtori – Manolache Bǎlǎceanu şi T. Diamant – au adus ca aport pǎmântul, iobagii eliberaţi, vitele, iar foştii robi, braţele de muncǎ. În falansterul de la Scǎieni producţia era complexǎ (agricolǎ şi meşteşugǎreascǎ). Ziua de muncǎ era de 8 ore (6 ore dimineaţa şi 2 ore dupa-amiazǎ), în timp ce în ţǎrile române, la acea datǎ, timpul de muncǎ zilnic ajungea la 16 ore. Repartiţia bunurilor se fǎcea în funcţie de munca depusǎ, de talent şi iscusinţǎ, apreciate prin vot de membrii asociaţiei falansteriene şi în raport cu capitalul adus. Instruirea şi educarea lucrǎtorilor se realiza prin şcoala înfiinţatǎ de T, Diamant în cadrul falansterului, ea avea un bun renume la Bucureşti şi era lǎudatǎ de I. H. Rǎdulescu în coloanele “Curierului românesc”.

Dupǎ o existenţǎ de circa un an şi jumǎtate (1835-1836), Societatea agronomica şi manufacturierǎ de la Scǎieni a fost desfinţatǎ de autoritǎţi. Dupǎ prealabile somaţii rǎmase fǎrǎ rezultat, domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica a trimis o companie de dorobanţi pentru a dizolva falansterul. Membrii coloniei s-au împotrivit cu puţinele arme pe care le aveau. Dupǎ toate probabilitǎţile expermentul lui Diamant ar mai fi continuat dacǎ Muntenia n-ar fi fost sub control rusesc, atât de refractar la orice idei liberale. Expermentul utopic de la Scǎieni, va constitui, în schimb, un mesaj generos, care va fi invocat mereu de gândirea democraticǎ româneascǎ şi de mişcarea socialistǎ în chip deosebit.

În 1841, fǎrǎ sǎ se lase descurajat de sfârşitul dramatic al falansterului de la Scǎieni, Teodor Diamant face o ultimǎ tentativǎ, de data aceasta în Moldova, de a crea familistere, un fel de colonii agricole-industriale, în care pǎmântul urma sǎ fie lucrat cu ajutorul forţei de muncǎ a ţiganilor robi şi în cadru cǎrora urmau sǎ coexiste forme de producţie şi repartiţie capitaliste şi socialiste. Meritul lui Diamant rezidǎ, şi în acest caz, nu numai în faptul cǎ a creat o primǎ construcţie utopicǎ de acest fel din lume, dar şi pentru cǎ a anticipat evoluţia de la falanster la familister.

Fǎrǎ sǎ supradimensionǎm puterea de înrâurire a socialismului utopic printere reprezentanţii curentelor de gândire din ţǎrile române, nu se poate ignora influenţa ideilor lui Teodor Diamant asupra stângii democratice, a social-democraţiei române, precum şi rolul sǎu de precursor în socialismul European, atât în domeniul doctrinei, cât şi al practicii social-politice. Constantin Titel Petrescu avea dreptate sǎ constate: “Diamant contribuie imens la radicalizarea curentelor şi oamenilor care la Izlaz au ars filele primei Constituţii. De acest merit memoria lui Teodor Diamant nu trebuie sǎ mai fie vǎduvitǎ, – şi vǎduvite de numele lui nu vor mai trebui sǎ fie, de aici în colo, nici istoria socialismului românesc şi nici cea a României contemporane. Dar nici cu aceasta memoria lui Teodor Diamant nu poate fi mulţumitǎ. Nu, – pentru cǎ opera lui, chiar efemerǎ de va fi socotitǎ, trebuie aşezatǎ la locul cuvenit în istoria socialismului internaţional, acolo unde capitolul fourierismului are cunoscutul loc de cinste”.

În perioada ce a urmat, ideile socialiste, de cele mai diferite nuanţe, au patruns pe cele mai diverse cǎi, în unele medii intelectuale radicale româneşti. Presa muncitoreascǎ şi socialistǎ (“Telegraful român” – 1865, “Analele Tipografice” – 1869, “Uvrierul” şi “Lucrǎtorul Român – 1872 şi “Basarabia” – 1879, editatǎ de dr. N. Russel şi I. Nǎdejde), a avut un rol important în propagarea elementelor de gândire socialistǎ. Terenul pentru rǎspundirea ideilor socialiste a fost pregǎtit de un complex de factori, cum ar fi: moştenirea paşoptistǎ, radicalismul democratic, materialismul lui Vasile Conta, activitatea de propagandǎ desfǎşuratǎ în ţarǎ de aderenţii Internaţionalei I şi de participanţii români la apǎrarea Comunei din Paris. Incepând cu deceniul al VII-lea al secolului 19, în Bucureşti ca şi în alte oraşe din ţarǎ, au început sǎ aparǎ primele organizaţii socialiste sub forma unor grupuri, a unor cercuri intime, de dezbateri şi propagandǎ, care încorporau tineri intelectuali animaţi de idealurile unor prefaceri democratice. La ideia de democraţie, susţinutǎ şi afirmatǎ cu fervoare de revoluţionarii de la 1848, socialişti, care se considerau continuatorii generaţiei paşoptiste, au adǎgat ideia de socialism. În acest fel, socialiştii se delimitau de cercurile democratice liberale radicale.

Concomitent, în deceniul al VII-lea îşi fac apariţia organizaţii socialiste în localitǎţi din Transilvania, dintre care cea mai importantǎ a fost Asociaţia generalǎ a Muncitorilor din Timişoara, care îşi începe activitatea în 1868 şi îşi propunea, ca scop, apǎrarea intereselor Muncitorilor din oraş şi regiune. În 1869, Asociaţia a aderat la Internaţionala I, devenind secţie a acesteia. Asociaţii asemǎnǎtoare s-au înfiinţat la Arad (1870), Reşiţa (1871), precum şi în alte localitǎţi, cum ar fi: Anina, Oradea, Oraviţa, Braşov, Sibiu şi Cluj.

Între anii 1843 şi 1872, când se constituie Asociaţia generalǎ a lucrǎtorilor din România, s-au creat peste 20 de organizaţii profesionale muncitoreşti pe teritoriul României. Asociaţia generalǎ a lucrǎtorilor din România era prima organizaţie naţionalǎ a Muncitorilor români şi una din primele din lume care îşi propunea, ca principal obiectiv, apǎrarea drepturilor şi intereselor profesionale ale acestora.

Existenţa organizaţiilor profesionale, a unei prese muncitoreşti şi dezvoltarea acţiunilor revendicative atestau o mişcare muncitoreascǎ în proces de constituire şi care acţiona, în aceastǎ etapǎ, paralel cu mişcarea socialistǎ, dar nu fǎrǎ contacte cu aceasta.

În deceniul al VIII-lea al secolului al XIX-lea, în mişcarea de idei şi în acţiunea politicǎ din România lua naştere un fenomen calitativ nou – constituirea primelor cercuri socialiste la Bucureşti şi Iaşi, iar mai târziu şi în alte centre importante ale ţǎrii (Galaţi, Brǎila, Ploieşti, Piteşti, Curtea de Argeş ş.a.). Grupuri socialiste existau la Botoşani, Focşani, Paşcani, Fǎlticeni, Turnu-Magurele ş.a.

Cu toate interdicţiile autoritǎţilor austro-ungare, n-au lipsit nici pe teritoriul Transilvaniei încercǎri de constituire sau refacere a unor organizaţii socialiste, în oraşe ca Arad, Braşov, Timişoara, Oradea şi Sibiu. Acest fapt este atestat de prezenţa, în 1878, la Congresul socialist de la Budapesta, a delegaţilor muncitorimii din localitǎţile amintite.

Înfiinţarea cercurilor socialiste în deceniul al VIII-lea semnificǎ trasformarea socialismului intr-un curent de idei şi apoi intr-o mişcare politicǎ, care îşi propunea sǎ analizeze realitatea româneascǎ şi sǎ actioneze pentru transformarea ei din perspectiva doctrinei socialiste, aflatǎ in proces de cristalizare. Printre membrii proeminenţi ai cercurilor socialiste se aflau: Eugen Lupu, Bonifaciu Florescu, Raicu Ionescu-Rion, V. Gh. Manicea, C. Stǎnceanu, Al. Spiroiu, Titus Dunca, Zamfir Arbore-Ralli, fraţii Ioan şi Gheorghe Nǎdejde ş.a. Intelectualilor socialişti români li s-au alǎturat, începând cu 1875, emigranţii ruşi şi basarabeni: Constantin Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Zubcu-Codreanu, dr. N. Russel ş.a., fugiţi din Rusia pentru activitatea lor revoluţionarǎ.

Activitatea cercurilor socialiste, restrânsǎ pânǎ la rǎzboiul de independenţǎ, primeşte consistenţǎ în anii 1877-1878, fapt atestat de intensificarea propagandei, sporirea aderenţilor şi înfiinţarea de noi cercuri. Lipsa de coordonare a activitǎţii organizaţiilor socialiste rǎmânea principala insuficienţǎ a mişcǎrii socialiste. Din acest motiv, cercurile socialiste resimt nevoia unor elaborǎri programatice şi a realizǎrii centralizǎrii politice. Aceastǎ misiune si-o vor asuma cercurile socialiste din Bucureşti şi Iaşi. O primǎ consfǎtuire a socialiştilor a avut loc la Ploieşti, la 25 februarie 1879, unde s-au adoptat mai multe hotǎrâri: constituirea unei societǎţi al cǎrui scop era “unirea grupurilor socialiste din Bucureşti cu grupurile socialiste din Iaşi, elaborarea unui program şi a unor statute. O noua conferinţǎ a avut loc la Bucureşti, la 27 februarie 1879, urmatǎ de un congres al organizatiilor socialiste din intreaga ţarǎ, la Iaşi, în luna octombrie 1879, ce a hotǎrât intensificarea mişcǎrii socialiste, în condiţiile în care ea putea activa legal în România.

Începutul deceniului al IX-lea marcheazǎ o etapǎ calitativ nouǎ în evoluţia şi activitatea mişcǎrii socialiste din România. Dacǎ în perioada anterioarǎ activitatea socialistǎ pǎtrunsese doar în cercuri rǎzleţe de intelectuali, începând cu 1881 au loc acţiuni cu amplǎ rezonanţǎ socialǎ. Comemorarea în 1881, de cǎtre socialişti din Iaşi a unui deceniu de la Comuna din Paris – eveniment la care participaserǎ un numǎr de tineri socialişti români – a provocat reacţia autoritǎţilor, care au recurs la percheziţii, arestǎri (dr. N. Russel, Andrei Dumitrescu ş.a.) şi expulzǎri (dr. Russel, A. Dumitrescu şi revoluţionarul rus Pavel Axelrod). Profesorii Ioan şi Gheorghe Nǎdejde şi Teodor Speranţǎ au fost trimişi spre judecatǎ în faţa consiliului profesoral, primul fiind exclus definitiv din învǎţǎmânt şi Universitate, ceilalţi doi au fost suspendaţi temporar. Studenţii Constantin Mille şi Al. Bǎdǎrǎu au fost eliminaţi din Universitate. Mille a plecat în strǎinǎtate unde, la Bruxelles şi Paris, a intrat în legǎturǎ cu conducǎtorii socialişti Em. Vandervelde, George Lorand, Paul Lafargue, Jules Guesde ş.a. Acest episod al mişcǎrii socialiste, cu toate obstacolele de ordin tehnic care stǎteau în calea trasmiterii informaţiilor, a avut tot rǎsunetul posibil atunci, şi, adeseori, favorabil. Interesant din toate punctele de vedere, este articolul apǎrut în oficiosul conservator “Timpul” din 20 martie 1881, scris, dupǎ toate probabilitǎţile, de Mihai Eminescu, aflat atunci la conducerea acestui ziar. Din fragmentele pe care le reproducem rǎzbate respectul şi preţuirea marelui poet pentru cultura şi erudiţia fraţilor Nǎdejde şi a lui C. Mille: “Într-un stat în care nu existǎ mǎsurǎ pentru merit, în care, din contrǎ, merit şi ştiinţǎ sunt cauze de persecuţiune […] – spiritele care s-au nǎscut cu o coardǎ mai energicǎ de percepţiune şi voinţǎ, am putea zice naturile alese, pierd încrederea în organizarea societǎţii şi înclinǎ a adopta nişte idei de destrucţiune. […] Tocmai ne vin în minte numele nihiliştilor români din Iaşi, fraţii Nǎdejde şi Mille, şi o spun drept […] – cǎ începem, nu a justifica, dar a explica psihologic aceste fenomene. Fraţii Nǎdejde de exemplu sunt amândoi tineri cu ştiinţǎ de carte; am putea spune cǎ în degetul cel mic au mai multǎ ştiinţǎ decât Costinescu ori Crǎciunescu în capete. Ce merit se poate adǎuga cǎ, în lipsǎ totalǎ de mijloace, de vreme ce sunt dintr-o familie foarte sǎracǎ, ei tot ce ştiu au învǎţat într-un oraş din ţarǎ, fǎrǎ a face un pas în strǎinǎtate. Cu toate acestea ei ştiu limbile clasice, mai multe limbi moderne, au înghiţit cu ardoare ceea ce le-a venit în mânǎ din ştiinţele naturale. E firesc ca asemenea naturi energice sǎ fie izbite de spectacolul încurajǎrii sistematice a nulitǎţilor, sǎ le apuce un fel de disperare de viitorul societǎţii în care trǎiesc şi sǎ-şi deschidǎ perspectiva unei reforme prin rǎsturnarea radicalǎ a tot ce existǎ”. Adresându-se, direct, lui Petre Carp, şeful Partidului Conservator, Mihai Eminescu îşi exprimǎ pǎrerea cǎ “ face rǎu de micşoreazǎ importanţa evenimentelor de la Iaşi”, pentru cǎ aceşti tineri “ nu sunt pretinsǎ naţie şi pretins popor, ci sunt adevarat popor”. Nu putea veni din altǎ parte un elogiu, mai frumos şi mai îndreptǎţit, ca cel pe care îl aduce marele poet, pentru tinerii socialişti, atât pentru atitudinea lor moralǎ şi intelectualǎ.

Dupǎ evenimentele de la Iaşi, mişcarea socialistǎ îşi schimbǎ orientarea tacticǎ, renunţând treptat la ideologia anarhistǎ, imprimatǎ de dr. Russel iar activitatea lor se organizeazǎ pe alte baze.

În acele momente de cumpǎnǎ pentru mişcarea socialistǎ din România, apare, în iulie 1881, revista cu profil enciclopedic “Contemporanul”. Timp de un deceniu (1881-1891), la conducerea acestei reviste s-au aflat Ioan Nǎdejde, iniţiatorul ei, alǎturi de Constantin Mille şi mai târziu, din 1885, V. G. Morţun. Printre colaboratorii sǎi asiduii se aflau: Gheorghe Nǎdejde, Th. D. Speranţǎ, Sofia Nǎdejde, C. Bacalbaşa, Al. Bǎdǎrǎu, V. Lateş, Raicu Ionescu-Rion, Gr. Panaitescu şi mulţi alţii. Un rol proeminent, atât în apariţia revistei, cât şi în stabilirea profilului şi în imprimarea direcţiei, i-a revenit lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Cu orientarea sa culturalǎ, literalǎ şi politicǎ, revista Contemporanul contribuie la raspundirea ideilor socialiste, ce patrund în Universitate, în Seminar, la Şcoala Normalǎ, în licee şi gimnazii, impunându-se atenţiei publice.

Pe la finele anului 1882, Gherea vine la Iaşi, unde, dupǎ nopţi şi zile de discuţii, converteşte pe Ioan Nǎdejde şi socialiştii ieşeni la tezele socialismului modern, aşa cum îl promovau A. Bebel, K. Kautsky “şi alţi marxisti puri prcum îi defineşte Sofia Nǎdejde. Din acel moment, cel mai important cerc socialis românesc, cel de la Iaşi, “Mecca socialismului românesc” cum îl numea C. Mille, era câştigat definitiv pentru social-democraţia de orintare germanǎ şi pentru tactica luptei legale. Faptul în sine avea o importanţǎ deosebitǎ: întreaga mişcare socialistǎ se va reorienta, treptat, spre socialismul modern şi spre o activitate în limitele legalitǎţii. Rezultatele nu întârzie sǎ aparǎ. La Iaşi mişcarea socialistǎ ia un puternic avânt. Se organizeazǎ o serie de întruniri publice, se intensificǎ propaganda printere intelectuali dar şi printre muncitori.

Începând cu 1887, la Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Brǎila, Bacǎu, Turnu Severin şi alte localitǎţi s-au constituit cercuri muncitoreşti , care grupau intelectuali şi muncitori. Cercurile muncitoreşti, chiar înainte de a-si crea structuri organizatorice centrale, se considerau organizaţii locale ale partidului muncitoresc. Concomitent, au fost infiinţate organizaţii socialiste în mediul sǎtesc, sub denumirea de “bresle ale lucrǎtorilor de pǎmânt”. Cercurile muncitoreşti şi-au concentrat activitatea spre probleme organizatorice şi de propagandǎ, dar şi ideologice şi politice. Ele dispuneau de cercuri de studii sociale şi de organe de presǎ proprii: “Dezrobirea” (Bucureşti), “Muncitorul” (Iaşi), “Lampa” (Brǎila), “Sociaistul” (Turnu Severin), “Frǎţia” (Galaţi) ş.a.

Liantul cercurilor muncitoreşti, în condiţiile în care lipsea o structurǎ organizatoricǎ centralǎ, l-a constituit programul socialist cuprins în studiul lui Gherea Ce vor socialişti români? Expunerea socialismului ştiinţific şi Programul socialist, o încercare de analizǎ marxistǎ, cu puternice accente personale, a problemelor imediate şi de perspectivǎ ale societǎţii româneşti. În studiul sǎu, teoreticianul social-democrat argumenteazǎ necesitatea creǎrii partidului politic muncitoresc şi îi elaboreazǎ programul, ce va constitui subiect de referinţǎ pentru toate elaborǎrile programatice social-democrate de mai tǎrziu. Programul cuprinde revendicǎri democratice pe care partidele politice româneşti de guvernǎmânt le vor accepta mult mai târziu şi în circumstanţe care nu lǎsau pre mult loc pentru noi amânǎri. Printre revendicǎri menţionǎm:

  • Votul universal direct (orice cetǎţean ori cetǎţeanǎ ajungând la 20 de ani sǎ aibǎ drept de vot), introdus abia în noiembrie 1918,
  • Libertatea desǎvârşitǎ: pentru presǎ, întruniri, asociaţii. Inviolabilitatea domiciliului,
  • Învǎţǎmântul liber şi fǎrǎ platǎ. Lângǎ toate şcolile sǎ se întemeieze instituţii în care copiii sǎraci, în tot timpul învǎţǎturii, sǎ primeascǎ mâncare, haine, cǎrţi,
  • Egalitatea femeii.

Începând cu anul 1890 cercurile muncitoreşti se transformǎ în cluburi muncitoreşti. În februarie 1890, cercul muncitorilor din Bucureşti s-a transformat în Clubul muncitorilor. În cadrul mai multor întruniri (3, 10, 17 şi 24 februarie 1890) s-a analizat necesitatea constituirii Clubului, tactica ce urma sǎ fie adoptatǎ, s-au aprobat “Statutele Clubului” si s-a ales conducerea. În şedinţa din 17 februarie 1890 s-a votat Statutul Clubului Muncitorilor din Bucureşti. Scopul principal al Clubului, aşa cum era definit în Statut, era“ sǎ statorniceascǎ frǎţia şi solidaritatea în general între toţi muncitorii din ţarǎ” şi “sǎ-i organizeze într-un partid aparte al lor”. În art. 33, se preciza: “Clubul declarǎ cǎ face parte din partidul muncitorilor. El va lua legǎtura cu partidele muncitoreşti din toate celelalte ţǎri pentru a duce la îndeplinire emanciparea definitivǎ şi desǎvârşitǎ prin ei înşişi”.

În ziua de 24 februarie s-a ales Comitetul Executiv al Clubului, din care fǎceau parte: Ioan Nǎdejde, Constantin Mille şi Al. Ionescu. Rolul proeminent în conducerea Clubului i se rezervǎ socialistului ieşean Ioan Nǎdejde, fapt cu consecinţe importante pentru evoluţia ulterioarǎ a mişcǎrii socialiste. Panait Muşoiu a fost ales casierul clubului, iar Ion Catina, secretar. Cu acelaşi prilej, s-au ales şi comitetele pe “culori” (pe sectoare) alcǎtuite aproape exclusiv din muncitori domiciliaţi în zona respectivǎ.

În conformitate cu Statutul Clubului, la 25 februarie 1890 apare ziarul sǎptǎmânal “Munca” ca organ central al “partidei” Muncitorilor. Redactorii gazetei erau: Ioan Nǎdejde, Const. Mile, Panait Muşoiu, Ion Catina şi Alex. Ionescu. Cu o existenţǎ de patru ani (1890-1894), şi ţinând seama de valoarea colaboratorilor sǎi ( C. Dobrogeanu-Gherea, Anton Bacalbaşa, V.G. Morţun, Alex. S. Radovici, Raicu Ionescu-Rion, dr. Şt. Stâncǎ, dr. L. Ghelerter, C.I. Parhon, Jan Bart şi mulţi alţii), sǎptǎmânalul “Munca” a fost cea mai importantǎ gazetǎ socialistǎ de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Aflat la Bucureşti, aproape tot timpul, începând cu ianuarie 1890, în calitate de deputat în parlament, Ioan Nǎdejde îşi pune amprenta asupra orientǎrii mişcǎrii socialiste, inscriind-o pe fǎgaşul luptei legale. La insistenţele lui Gherea, Morţun şi Radovici, I. Nǎdejde acceptǎ sǎ se mute la Bucureşti şi sǎ preia conducerea autoritarǎ a mişcǎrii socialiste.Clubul de la Bucureşti a jucat un rol important în organizarea şi conducerea manifestaţiilor şi demonstraţiilor muncitoreşti, a procesului grevist şi – lucru extreme de important – şi-a asumat rolul de coordinator al celorlante cluburi muncitoreşti din ţarǎ, al întregii mişcǎri socialiste.

Înfiinţarea Clubului Muncitorilor din Bucureşti, publicarea statutului Clubului, activitatea organizatoricǎ şi propagandisticǎ desfǎşuratǎ de socialişti au stimulat pe intelectualii şi muncitorii din celelalte centre ale ţǎrii. Pânǎ la jumǎtatea anului 1892 s-au creat opt centre muncitoreşti (Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Botoşani, Ploieşti, Craiova, Bacǎu, Roman). În alte centre, ca Brǎila, Turnu-Severin, Focşani, se continuǎ activitatea pentru înfiinţarea organizaţiilor muncitoreşti.

Cluburile muncitoreşti, aflate în faza luptei pentru crearea partidului, au editat numeroase organe de presǎ. Pe lângǎ ziarul “Munca”, oficiosul Clubului de la Bucureşti au apǎrut revista “Cronica socialǎ” la Iaşi, a cǎrei misiune era sǎ înlocuiascǎ revista “Contemporanul” şi sǎ devinǎ un organ de presǎ militant socialist, ziarele “Democraţia socialǎ” (Ploieşti), “Lucrǎtorul” (Galaţi), “Proletarul” (Botoşani), “Înainte” (Roman).

Pentru îmbunǎtǎţirea şi intensificarea activitǎţii de propagandǎ, în cursul anului 1892 se reînfiinţeazǎ la Bucureşti Cercul studiilor sociale, a cǎrei activitate încetase în 1890. Conferinţele publice se reiau în octombrie 1893.

În 1890, dând curs hotărârii Congresului Internaţionalei Socialiste de la Paris din 1889, cluburile muncitoreşti şi asociaţiile profesionale din ţara noastră, au sărbătorit pentru prima dată în România, ca de altfel şi în alte ţări, ziua de 1 Mai.

Congresul Internaţionalei Socialiste, de la Paris din 1889, la care a participat şi o delegaţie de social-democraţi din România, formată din D. Voinov, E. Racoviţă, A. Săulescu, I. Procopiu şi D. Manu, a stabilit ca ziua de 1 Mai să devină – ziua solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc, în amintirea primul masacru muncitoresc din istorie, petrecut la 1 Mai 1886, când peste 350.000 de muncitori din Statele Unite ale Americii au declarat grevă generală revendicând ziua de lucru de 8 ore, iar poliţia a recurs la forţa armelor, fǎcând zeci de morţi şi sute de rǎniţi.

În apelul 1 Mai 1890, publicat în ziarul “Munca” – oficiosul Clubului muncitoresc din Bucureşti, conducerea acestui club se adresa în aceşti termeni muncitorilor: “Peste toată suprafaţa pământului, lumea muncitoare va sărbători ziua de 1 Mai. Întâi mai nu înseamnă nici grevă, nici revoluţie! Intâi mai însemnează măsurarea pe cale paşnică şi legitimă a două puteri: poporul şi bogaţii, munca şi capitalul. Întâi mai însemnează arătarea hotărâtă a muncitorilor că ei vor să se împuţineze ceasurile de muncă la 8 pe zi”. Peste 5.000 de muncitori din capitală s-au adunat în faţa Clubului, de unde, încolonaţi, s-au îndreptat spre grădina “Trocadero” (Filaret). Demonstranţi purtau pancarte pe care erau scrise lozincile: “Ajung 8 ore de lucru pe zi”; “Vot universal!”, “Jos legea expulzărilor!”. În fruntea coloanei se afla fanfara, care cânta “Deşteaptă-te, Române!”. În grădina “Trocadero”, fruntaşii mişcării socialiste (Al. Ionescu, C. Mille. I. Nădejde, Al. Radovici, I. Mirescu, I. Catina ş.a.) au ţinut discursuri, după care a urmat serbarea. Ordinea şi demnitatea în care s-a desfăşurat sărbătorirea zilei de 1 Mai relevau o mişcare muncitorească matură şi cu vocaţie democratică. Ziarul “Muncă” era îndreptăţit să constate: “Despre această sărbătoare a muncitorilor putem zice că Bucureştii n-au văzut încă una atât de impozantă şi atât de liniştită”. Manifestaţii de 1 Mai s-au organizat şi în alte centre ale ţării.
Peste trei ani, în 1893, la serbarea zilei de 1 Mai din Bucureşti au participat aproximativ 10.000 de oameni, fapt relevant pentru amploarea mişcării socialiste din România. Marele dramaturg Ion Luca Caragiale, simpatizant al mişcării socialiste şi prieten al lui C-tin Dobrogeanu Gherea, trasmitea, prin intermediul revistei “Moftul Român”, un salut muncitorilor cu ocazia zilei de 1 Mai: “Suntem azi în unul din momentele noastre de duioşie. La Cişmigiu se adună muncitorii, ca să serbeze o zi a lor, ziua muncii şi a revendicărilor de clasă [ …]. Salutăm dar pe muncitorii întruniţi din Cişmigiu, cu toată dragostea ce merită o clasă, care de veacuri întregi, suferă mofturile unei mâini de privilegiaţi, – uneori mofturi sinistre sub care se ascund lacrimi şi sânge!”

2. Constituirea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România – 1893

Crearea sistemului de partid românesc, aceasta fiind specificitatea sa, a fost precedatǎ de instituţionalizarea regimului parlamentar-constituţional. Numai dupa adoptarea Constituţiei din 1866, s-au cristalizat partidele politice, în accepţie modernǎ. Aceasta se întâmpla prin anii 70, când se vor constitui – la capǎtul unor procese de câteva decenii – cele douǎ importante formaţiuni politice: Partidul Naţional Liberal (1875) şi Partidul Conservator (1880).

Monopolizarea vieţii politice de cǎtre conservatori şi liberali, primii reprezentând interesele marii proprietǎţi, ceilalţi ale proprietǎţii mici şi ale burgheziei, nu lǎsa prea mult loc pentru a se da expresie politicǎ şi altor segmente sociale, cum ar fi muncitorii spre exemplu. Din aceastǎ necesitate, s-a creat, în martie-aprilie !893, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România.

Intrarea în şcena politicǎ a PSDMR atunci în acel moment istoric, n-a fost o întâmplare: contextual politic intern şi internaţional reclama apariţia lui. C. Rǎdulescu-Motru avea dreptate când constata, pe la 1900, cǎ: “Nici-un partid politic nu se naşte, dacǎ nu se simte trebuinţa de el, dacǎ nu e precedat de anumite condiţiuni care sǎ-l facǎ necesar”.

Ideea creǎrii unui partid social-democrat preocupa de mult pe socialiştii români, dar ea şi-a gǎsit concretizarea în seara zilei de 2 mai 1892, când V.G. Morţun, în adunarea Clubului Muncitorilor din Bucureşti, a propus convocarea unui congres al mişcǎrii socialiste din întreaga ţarǎ, în vederea constituirii unui partid politic.

La începutul lunii iunie 1892 s-a creat o comisie, constituitǎ din reprezentanţii tuturor cluburilor, care a primit sarcina sǎ elaboreze proiectul de program al partidului. Proiectul de program, elaborat de o comisie largǎ (I. Nadejde, V.G. Morţun, Al. Ionescu, C. Mille, Al. Radovici, Al. Georgescu, Anton Bacalbaşa), purta pecetea ideologicǎ şi tacticǎ a lui Nǎdejde şi Morţun şi, desigur, a lui Gherea, dacǎ avem în vedere liniile directoare ale programului întocmit de el în 1886, dar şi faptul cǎ a lucrat efectiv la proiectul din 1892. În luna decembrie 1892, proiectul de program a fost publicat şi, odatǎ cu aceasta, a început discutarea lui în adunǎrile generale ale cluburilor.

La 21 februarie 1893, gazeta “Munca” publica manifestul Catre organizaţiile partidului muncitorilor din România, semnat de I. Nǎdejde, V.G. Morţun, Al. Ionescu, Al. G. Radovici, C. Mille, Al. Georgescu, A. Bacalbaşa, prin care se anunţǎ ţinerea congresului în zilele de 31 martie, 1, 2, şi 3 aprilie 1893 la Bucureşti, ordinea de zi şi se cerea organizaţiilor socialiste (cluburi, cercuri de studii sociale) sǎ-şi desemneze delegaţii, conform normelor ce se comunicau.

În zilele de Paşti ale anului 1893, în sala clubului din str. Amzei din Bucureşti, s-au desfǎşurat lucrǎrile primului congres al mişcǎrii social-democrate din România. La congres au participat, cu drept de vot, 54 de delegaţi ai cluburilor şi cercurilor socialiste din Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Galaţi, Roman, Craiova, Bacǎu, Botoşani, Tecuci, Târgu-Frumos, şi 8 reprezentanţi ai diferitelor societǎţi profesionale muncitoreşti, fǎrǎ drept de vot.

Punctul central al lucrarilor congresului l-a constituit dezbaterea şi adoptarea programului partidului.Programul PSDMR adoptat la congresul din 31 martie-3 aprilie 1893, reprezenta, pe deo parte, o reactualizare a tezelor din studiul lui Gherea Ce vor socialiştii români?, pe de o parte, o elaborare programaticǎ aliniatǎ la principiile programului de la Erfurt al social-democraţiei germane, devenit model pentru organizarea partidelor social democrate, adoptat specificului realitǎţilor societǎţii româneşti.

În ansamblul sǎu, programul imprima mişcǎrii socialiste româneşti un fǎgaş legal. PSDMR şi-a fixat un “program de acţiune apropiat” şi care, aplicat, ar fi sporit “bunǎstarea materialǎ şi intelectualǎ a poporului muncitor şi deci puterea lui de luptǎ şi împotrivire”.

Programul mai cuprindea o serie de revendicǎri cu character general-democratic: votul universal, egal şi direct pentru toţi cetǎţenii de la 20 de ani, fǎrǎ deosebire de sex, religie şi rasa: o întânsǎ descentralizare şi autonomie comunalǎ; egalitatea juridicǎ şi politicǎ a femeilor cu a bǎrbaţilor: laicizarea tuturor şcolilor şi organizaqrea învǎţǎmântului gratuit, obligatoriu şi integral pentru toţi copiii; garantarea dreptului de întrunire, asociere, greve în oraşe şi sate; impozit progresiv asupra veniturilor şi desfinţarea dǎrilor indirecte; impozitarea capitalului neproductiv; electivitatea tuturor funcţionarilor; revizuirea Constituţiei şi abrogarea tuturor legilor şi mǎsurilor excepţionale.

Revendicǎrile cu caracter economic şi social, viza ameliorarea situaţiei muncitorilor, a categoriilor salariale în general: ziua de muncǎ de 8 ore; repausul dominical; asigurarea în caz de accidente şi asigurarea de bǎtrâneţe (pensie) şi participarea muncitorilor la administrarea asigurǎrilor etc.

Pentru ţǎrani, programul propunea: rǎscumpǎrarea treptatǎ a pǎmânturilor particulare şi acelea ale aşezǎmânturilor publice şi darea în arendǎ a acestor pǎmânturi ţǎranilor, preferându-se sindicatele de muncitori agricoli; reforma creditului agricol; crearea de izlazuri etc.

În ce priveşte politica externǎ, programul se limita la afirma cǎ “social-democraţia românǎ este potrivnicǎ politicii ţariste şi solidarǎ cu tactica social-democraţiei internaţionale.

Referindu-se la prevederile practice ale programului, Gherea afirma – pentru a spulbera orce tentative stângiste: “Deci, încǎ odatǎ, noi nu cerem şi nu trebuie sǎ cerem decât ceea ce în societatea de azi, aşa cum este, se poate realize. În ansamblu programul era moderat, reformist şi legalist prin tactica şi strategia pe care le preconiza.

Congresul a adoptat, apoi, Statutul noului partid. În articolul I al acestui document, se preciza: “Partidul social-democrat al Muncitorilor din România se compune din cluburile de muncitori, sindicatele de muncitori şi toate grupǎrile care vor declara cǎ primesc în întregime programul partidului şi hotǎrile congreselor. Denumirea de Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România a fost adoptatǎ la cererea lui Ioan Nǎdejde, pentru a sublinia caracterul democrat al noii formaţiuni politice, spre deosebire de caracterul revoluţionar al vechilor cluburi socialiste.

Congresul a ales Consiliul general al PSDMR, constituit din cinci membri: Ioan Nǎdejde, Al. Gh. Radovici, V. G. Morţun, Constantin Mille şi Alexandru Ionescu.

Congresul a adoptat mai multe rezoluţii, relevante pentru orientarea PSDMR. O primǎ rezoluţie se referee la organizarea Muncitorilor în asociaţii profesionale, care trebuie sǎ se preocupe doar de interesele economice şi sociale ale muncitorilor, abţinându-se de la orice activitate politicǎ. Pornindu-se de la convingerea cǎ muncitorii vor intra cu mai multǎ uşurinţǎ în asociaţii (sindicate), rezoluţia preconiza ca acestea sǎ devinǎ “o şcoalǎ pregǎtitoare a partidului.


Deşi nu a participat la guvernare, mişcarea social-democrată din România, încă de la început, dar mai ales după înfăptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi făurirea României Mari – unde Partidul Social Democrat din Ardeal, în frunte cu Ioan Fluieraş şi Iosif Jumanca şi Partidul Social Democrat din Bucovina, în frunte cu George Grigorovici, au jucat un rol important şi decisiv, a contribuit la modernizarea şi dezvoltarea economico-socială a ţării, democratizarea vieţii social-politice, obţinerea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi protecţie socială.

Datorită luptei înaintaşilor noştrii au fost obţinute multe drepturi; dreptul la repaus săptămânal, ziua de muncă de 8 ore, votul universal, dreptul femeilor la vot, asistenţa socială, invăţământ gratuit de 7 clase, dreptul la asociere – sindicate, etc. Din păcate multe din drepturi sociale obţinute în timp au fost pierdute după revoluţia din Decembrie 1989.

De menţionat contribuţia social-democraţilor conduşi de Constantin Titel Petrescu la realizarea actului de la 23 August 1944, act ce a salvat România de la un dezastru total şi a scurtat cel de al 2-lea război mondial cu 6 luni.


Din păcate mişcarea social-democrată, în istoria sa, a fost marcată de 4 mari crize.

  • În 1899 trădarea generoşilor – practic toată conducerea partidului a trecut la liberali, mişcarea s-a refăcut după aproape 10 ani, de luptă şi sacrificii, sub conducerea lui I.C. Frimu.
  • În anul 1921 (30 ianuarie – 3 februarie) partidul socialist a suferit o gravă sciziune. O serie de elemente comuniste, cu sprijinul direct al Moscovei şi recurgând la mijloace preluate din arsenalul Kominternului, s-au desprins din partid, constituind la 8 Mai 1921 – Partidul Comunist Român care s-a afiliat la Internaţionala a III-a. Refacerea unităţii social-democraţiei române, la care un rol important l-a avut Constantin Titel Petrescu, a fost realizată în 1927.
  • În anul 1946 Partidul Comunist Român trece la presiuni directe asupra PSD pentru a merge în alegerile din 19 Noiembrie 1946 pe liste comune cu ei. Gruparea autonomiştilor în frunte cu Constantin Titel Petrescu – preşedintele partidului refuză acest lucru. Congresul extraordinar din martie 1946 marchează o nouă sciziune produsă în PSD, de grupul trădător procomunist condus de Lothar Rădăceanu şi Ştefan Voitec.

La 9 mai 1946 s-a ţinut Congresul de constituire al Partidului Social Democrat Independent, Constantin Titel Petrescu fiind ales preşedinte, iar Adrian Dimitriu secretar general.

Viaţa Partidului Social Democrat Independent condus de Constantin Titel Petrescu a fost destul de scurtă, căci după alegerile din Noiembrie 1946 când comuniştii, atribuindu-şi prin fraudă victoria acestor alegeri, au dispus interzicerea PSDI, ca dealtfel şi a celorlalte partide istorice (PNŢ şi PNL) cu excepţia aripii trădătoare a PSD.

La 21- 23 februarie 1948 a avut loc aşa zisul congres de “unificare” prin care PSD – Ştefan Voitec, Lothar Rǎdǎceanu – a fost “înghiţit” de PCR, noul partid luând numele de Partidul Muncitoresc Român – P.M.R, care în 1965 a revenit la denumirea de Partidul Comunist Român.

Nu putem să nu amintim cu profundă durere şi revoltă că în noaptea de 5 spre 6 mai 1948 Constantin Titel Petrescu şi Adrian Dimitriu au fost arestaţi, iar la 13 iunie 1949 aproape toţi foşti conducători politici şi sindicali social-democraţi au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori şi lagăre. Dintre aceştia, câteva nume de rezonanţă în mişcarea social-democrată; George Grigorovici, Ion Fluieraş, Iosif Jumanca, Ghe. Ene Filipescu, Ilie Predaru au murit în închisori, singura lor vină fiind aceea de a fi crezut în valorile social-democraţiei.
Prin sentinţa Tribunalului Militar din Bucureşţi din 22 ianuarie 1952, Constantin Titel Petrescu era condamnat la muncă silnică pe viaţă, transformată în temniţă grea pe viaţă, pentru “crima de înaltă trădare”, pentru “crima de surpare a ordinii constituţionale”, pentru “delictul de uneltire contra ordinii sociale” şi pentru “complot în scop de trădare, de surpare a ordinii constituţionale şi de răzvrătire”. Totul s-a petrecut în cadrul unui proces secret, la proces în “interogatorul de inculpat”, Constantin Titel Petrescu declara: “Eu am fost şi sunt adversarul Regimului Comunist şi socotesc că realităţile ţării noastre atunci şi în prezent sunt pentru un regim mic burghez socialist, cu tendinţe către socialism şi nu pentru un regim comunist”. (Iatǎ doctrina noastrǎ sintetizatǎ intr-o singurǎ frazǎ de marele nostrum înaintaş – Constantin Titel Petrescu).

Timp de aproape opt ani a fost purtat prin închisorile comuniste (la Interne, la Malmaison şi la Sighet), fiind supus unor represiuni, umilinţe şi presiuni greu de imaginat, una din cele mai mârşave fiind pretenţia de a semna o scrisoare (după o “prelucrare” de şase luni făcută de către A. Nicolschi- adjuntul securitǎţii), prin care să-şi reconsidere poziţia din 1946. Referindu-se la acest episod tragic din viaţa inflexibilului fruntaş socialist, Şerban Voinea, unul din liderii care l-au părăsit atunci când a fost în joc soarta social-democraţiei în România, va recunoaşte mai târziu: “Această scrisoare, care a apărut în numărul din 18 decembrie 1955 al organului comunist ”Scânteia”, nu exprima părerile lui Constantin Titel Petrescu. El a căutat ca acest lucru să fie adus la cunoştinţa noastră, cei aflaţi în străinătate. Atins de scorbut şi supus unor presiuni continue, el n-a cedat şi semnat decât pentru a asigura eliberarea şi supravieţuirea unora dintre tovarăşii săi”.

În cursul anului 1956, ca urmare a intervenţiei liderului laburist Hugh Gaitskell pe lângă Hrusciov, cei mai mulţi dintre deţinuţii social-democraţi “titeliştii”sunt eliberaţi din închisori şi lagăre. Dar, chiar şi după această dată persecuţiile şi chiar arestările unor social-democraţi rămaşi liberi continuă.

Cu toate greutăţile întâmpinate, totuşi în timpul regimului comunist, social-democraţia română s-a manifestat, atât în ţară cât şi în străinătate.

În străinătate este bine cunoscută activitatea grupului de social-democraţi români în frunte cu Eftimie Gherman, fost membru permanent al Comitetului Internaţionalei Socialiste.

În ţară, Adrian Dimitriu – fostul secretar general al Partidului Social Democrat Independent, prin acţiunile sale, concretizate în nenumăratele memorii şi scrisori adresate conducerii Partidului Comunist Român, marca existenţa şi continuitatea mişcării social-democrate în România. Deşi redusă şi limitată la un mic grup, aceasta înţelegea să-şi facă cunoscut punctul de vedere diferit faţă de regim, privind “construirea socialismului în România”.

Trebuie menţionat deasemeni, că în această perioadă, preşedintele Internaţionalei Socialiste – Bruno Pittermann, aflat într-o vizită în România în 1971, la invitaţia Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a avut a scurtă întrvedere şi cu Adrian Dimitriu. La această întrevedere Adrian Dimitriu i-a prezentat situaţia social-democraţilor din ţară precum şi regretul şi nedumerirea cu privire la atitudinea partidelor socialiste din apus faţă de ei. Într-o scrisoare ulterioară Adrian Dimitriu, îi reproşează atitudinea nepăsătoare şi de neînţeles a delegaţiilor partidelor socialiste din apus, care au început să ne viziteze ţara la invitaţia Partidului Comunist Român, fără a lua contact cu social-democraţii români.

“Tovarăşii socialişti au venit în ţară, însă nici unul dintre ei nu a avut curiozitatea să vada pe vreunul dintre prietenii lor socialişti de aici, care au luptat şi au suferit pentru ideile socialiste şi democrate şi care se menţin şi acum pe aceeaşi linie de gândire şi acţiune.

Vă închipuiţi cum am putut privi noi sosirea în ţară a atâtor membri şi conducători ai partidelor social-democrate, care nu s-au preocupat de existenţa şi de soarta unora dintre fraţii de idei, care s-ar fi simţit onoraţi, dar mai ales încurajaţi văzând că ceilalţi tovarăşi de lupta nu i-au uitat.

Nu cred că vreun membru reprezentativ al Partidului Comunist din orice ţară să nu folosească asemenea ocazii pentru a-şi susţine tovarăşii din ţarile capitaliste. Ori la noi, vin mereu social-democraţi, se plimbă braţ la braţ cu comuniştii şi fac declaraţii, fără să se gândească cât de mult ne răneşte această atitudine nepăsătoare pe noi cei de aici, cărora ni se râde în nas, afirmându-ni-se (şi pe bună dreptate), că suntem evitaţi şi menţinuţi în umbră chiar şi de pretinşii noştri tovarăşi.

La toate acestea se mai adaugă lipsa orcărei manifestări directe în sprijinul nostru.

Refuzul de a ni se acorda paşapoartele cerute, regimul de continua supravrghere în care trăim, interzicerea organelor de presă ale partidelor socialiste din apus şi cenzurarea corespondenţei ar trebui să constituie motive permanente de protest ale Internaţionalei şi ale reprezentanţilor partidelor care ne viziteaza ţara şi să figureze, în primul rând, în orice acţiune şi în declaraţii şi moţiunile adoptate.

Internaţionala este a tuturor social-democraţilor, de oriunde ar fi, şi ea trebuie să se preocupe, mai ales, de aceia care se găsesc în situţii grele”.


Imediat după 22 Decembrie 1989, Adrian Dimitriu – fostul secretar general al Partidului Social Democrat Independent şi Sergiu Cunescu, împreună cu alţi veterani social-democraţi, au reconstituit Partidului Social Democrat Român – PSDR, unul dintre cele trei partide îstorice, alături de PNŢ-CD şi PNL. Preşedintele PSDR-ului în perioada 1990 – 1999 a fost Sergiu Cunescu una din figurile distinse şi deosebite ale politicii româneşti în primii ani după Revoluţie, iar preşedintele de onoare a fost Adrian Dimitriu pâna la decesul său din 1994. În Partidul Social Democrat Român, am activat şi eu, având ca responsabilitate gestionarea patrimoniului partidului.

După alegerea lui Alexandru Athanasiu în fruntea PSDR, survenită în 1999, a urmat preluarea treptată a acestui partid de către Partidul Democraţiei Sociale din România – PDSR, fostul FDSN-FSN-PCR, mai întâi printr-o alianţa electorală în 2000 şi apoi fuziunea din 2001.

Este bine de ştiut că acţiunea lui Alexandru Athanasiu (acest Voitec II ) de vânzare a PSDR-ului făcută PDSR-ului – partidul foştilor comunişti, a fost dezavuată public printr-o scrisoare descisă de către Sergiu Cunescu, preşedintele de onoare al PSDR la aceea data, cităm din scrisoare – “în ceea ce-i priveşte pe cei care ar oferi partidul altora, îi asigur că au locuri asigurate pe piedestalul pe care îi aşteaptă: renegaţii din 1899, Lotar Rădăceanu, Ştefan Voitec, Ionescu “Plastograful” din 1946 şi alţii (sn). Cu aceasta ocazie Sergiu Cunescu şi-a anunţat retragerea şi promisiunea că va fi printre cei care vor continua “în demnitate firul vieţii Partidului Social Democrat Român” (vezi scrisoarea).


Fuziunea dintre Partidul Social Democrat Român – PSDR cu Partidul Democraţiei Sociale din România – PDSR, realizată în iunie 2001, prin trădarea lui Al. Athanasiu, sub denumirea de Partidul Social Democrat – PSD, nu a adus nimic nou privind acţiunea şi manifestarea social-democrată a noii formaţiuni politice. Aceasta fuziune, nu a fost decât o acţiune de confiscare a unui titlu şi o încercare de substituire a unei doctrine generoase, cea a social–democraţiei pe care cândva comuniştii au catalogat-o ca “fascistă”. Momentul 2001 nu este decât o reeditare a celor petrecute în 1948, când gruparea comunizantă a PSD condusă de Rădăceanu – Voitec, a fuzionat cu PCR sub denumirea de PMR, care în 1965 a revenit la denumirea de PCR. Este interesant de urmărit aceste schimbări de nume şi după 1989; întâi a fost Frontul Salvării Naţionale – FSN ( format în cea mai mare parte din cadrele fostul PCR), urmat de Frontul Democrat al Salvării Naţionale – FDSN, apoi Partidul Democraţiei Sociale din România – PDSR, iar acum Partidul Social Democrat – PSD.

Tactică din anii 50, a partidul comunist de a se folosi de “tovarăşii de drum”, pentru preluarea totală a puterii, a fost folosită şi astăzi. Aşa şi acum, urmaşii foştilor comunişti, au avut nevoie de Partidul Social Democrat Român, pentru a avea un titlu modern şi o deschidere în Internaţionala Socialistă.

La congresul de constituire a Partidului Social Democrat – PSD, D-nii A. Năstase şi Al. Athanasiu, vorbeau de un transfer de “legitimitate istorică” de la PSDR la noul PSD şi de o legitimitate revoluţionară a PDSR-ului de la FSN.

De unde legitimitate istorică a noului PSD?!, prin cine a fost transferată această legitimitate?! În conducerea de vârf a noului PSD, nu a fost cooptat nici măcar un singur veteran social-democrat, nemaipunând la socoteală, că membrii conducerii PSD, au fost toţi membrii ai partidului comunist, unii dintre ei având funcţii înalte în conducerea PCR şi UTC (Uniunea Tineretului Comunist).

În contrast cu PSD, în conducerea actuală a Partidului Social Democrat al Muncitorilor – PSDM (Comitetul Executiv Central) este un veteran social-democrat – Dl. Ioan Strachinaru, iar preşedintele executiv al partidului – Dl. Constantin V. Ionescu nu au fost membrii ai partidului comunist.


Demersul din 1999 al grupului condus de Constantin V. Ionescu, ce cuprindea toţi veteranii social-democraţi; Constantin Constantinescu, Nicolae Jurca, Livius Morariu, Ioan Străchinaru, Ioan Tipei, de reconstituire şi refacere a social-democraţiei autentice în România, prin Partidul Social Democrat “Constantin Titel Petrescu” (PSD – CTP), intuind exact ce se va întâmpla cu PSDR, după preluarea conducerii de către Al. Athanasiu, cunoscând oportunismul politic al acestui personaj ce nu avea nimic în comun cu social-democraţia, el venind în PSDR de la PAC, s-a dovedit inspirat şi benefic pentru apărarea şi promovarea valorilor social-democraţiei române. La Partidul Social Democrat “Constantin Titel Petrescu” (PSD – CTP) condus de Constantin V. Ionescu, au aderat ulterior şi cei care nu au fost de acord cu fuziunea dintre PSDR si PDSR împreună cu Sergiu Cunescu, care în calitate de preşedinte onorific al PSD – CTP, ne-a încurajat şi îndrumat până la decesul sau survenit prematur în martie 2005.

Este bine de ştiut ca la inmormântarea lui Sergiu Cunescu din cimitirul Bellu a venit şi Alexandru Athanasiu care a incercat să ia şi cuvăntul dar a fost impiedicat de familie şi scos afară. Singurele discursuri acceptate au fost ale preotului, prietenului de familie – Dl. Dumitriu, veteranul Constantin Constantinescu şi preşedintelui Partidului Social Democrat “Constantin Titel Petrescu” PSD – CTP – Constantin V. Ionescu.


Prin Partidul Social Democrat al Muncitorilor PSDM se asigurǎ o continuitate neîntreruptǎ, a mişcǎrii social-democrate autentice din România, iatǎ, astǎzi sǎrbǎtorim 120 de existenţǎ, şi o legitimitate istoricǎ de netǎgǎduit.

Va mulţumesc!

Bibliografie: – Istoria Social-Democraţiei din România de Nicolae Jurca,
– Socialismul în Romania de Constantin Titel Petrescu.

Lasă un comentariu

 

 

 

Poţi folosi aceste tag-uri HTML

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>