Recent Comments

    Decesul vicepreşedintelui Constantin Brănescu

    Partidul Social Democrat al Muncitorilor PSDM a primit cu profundă durere şi regret, vestea morţii celui care a fost vicepreşedintele partidului nostru – CONSTANTIN BRĂNESCU.

    CONSTANTIN BRĂNESCU om de aleasă ţinută morală, a pus în slujba Partidului Social Democrat al Muncitorilor şi a ideilor socialiste-muncitoreşti, toată energia şi experienţa sa politică.

    Partidul Social Democrat al Muncitorilor îi aduce deosebite mulţumiri pentru implicarea şi devotamentul său la pregătirea şi participarea partidului nostru la Alegerile Parlamentare din anul 2020, fără aportul său, partidul nostru poate n-ar mai fi existat acum.

    Prin dispariţia D-lui CONSTANTIN BRĂNESCU, Partidul Social Democrat al Muncitorilor şi alianţa politică ROMÂNIA SOCIALISTĂ, constituită împreună cu Partidul Socialist Român, suferă o grea pierdere, dar îl asigurăm pe prietenul şi tovarăşul nostru CONSTANTIN BRĂNESCU, că noi cei din Partidul Social Democrat al Muncitorilor şi alianţa România Socialistă, vom continua lupta politică pentru eliberarea naţională şi socială a ţării noastre şi instaurarea unui regim politic democrat-socialist, care va reda demnitatea poporului român şi prestigiul României în lume.
    Trasmitem sincere condoleanţe familiei îndoliate.

    Dumnezeu să-l odihnească în pace.

    PREŞEDINTE
    Constantin V. IONESCU

    1 Mai – Sărbătoarea muncii

    1 Mai, sărbătoare de tradiţie pentru social – democraţia română

    În urmă cu peste un secol la 1 Mai 1886 peste 350.000 de muncitori din Statele Unite ale Americii au declarat grevă generală revendicând ziua de lucru de 8 ore. La Chicago poliţia a recurs la forţa armelor. S-a tras în plin în demonstranţi. Străzile marelui oraş nord-american s-au înroşit de sângele a zeci de morţi şi sute de răniţi. A fost primul masacru muncitoresc din istorie. Evenimentul a avut un puternic ecou în mass-media şi opinia publică internaţională stârnind o vie emoţie în mediile muncitoreşti din lumea întreagă.

    Marcat de tragismul lui, trei ani mai târziu la Paris, Congresul Internaţionalei Socialiste, la care a participat şi o delegaţie de social-democraţi din România, formată din D. Voinov, E. Racoviţă, A. Săulescu, I. Procopiu şi D. Manu, a hotărât ca ziua de 1 Mai să devină – ziua solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc.

    În rezoluţia care consemna această hotărâre se preciza: “Muncitorii diferitelor naţiuni, vor organiza această manifestare consacrată zilei de 1 Mai după felul cum li se va părea mai potrivit cu împrejurările din ţările lor”.

    În 1890, dând curs hotărârii Congresului internaţional socialist de la Paris din 1889, cluburile muncitoreşti şi asociaţiile profesionale din ţara noastră, au sărbătorit pentru prima dată în România, ca de altfel şi în alte ţări, ziua de 1 Mai. În apelul 1 Mai 1890, publicat în ziarul “Munca” – oficiosul Clubului muncitoresc din Bucureşti, conducerea acestui club se adresa în aceşti termeni muncitorilor: “Peste toată suprafaţa pământului, lumea muncitoare va sărbători ziua de 1 mai. Întâi mai nu înseamnă nici grevă, nici revoluţie! Intâi mai însemnează măsurarea pe cale paşnică şi legitimă a două puteri: poporul şi bogaţii, munca şi capitalul. Întâi mai însemnează arătarea hotărâtă a muncitorilor că ei vor să se împuţineze ceasurile de muncă la 8 pe zi”. Peste 5.000 de muncitori din capitală s-au adunat în în faţa Clubului, de unde, încolonaţi, s-au îndreptat spre grădina “Trocadero” (Filaret). Demonstranţi purtau pancarte pe care erau scrise lozincile: “Ajung 8 ore de lucru pe zi”; “Vot universal!”, “Jos legea expulzărilor!”. În fruntea coloanei se afla fanfara, care cânta “Deşteaptă-te, Române!”. În grădina “Trocadero”, fruntaşii mişcării socialiste (Al. Ionescu, C. Mille. I. Nădejde, Al. Radovici, I. Mirescu, I. Catina ş.a.) au ţinut discursuri, după care a urmat serbarea. Ordinea şi demnitatea în care s-a desfăşurat sărbătorirea zilei de 1 mai relevau o mişcare muncitorească matură şi cu vocaţie democratică. Ziarul “Muncă” era îndreptăţit să constate: “Despre această sărbătoare a muncitorilor putem zice că Bucureştii n-au văzut încă una atât de impozantă şi atât de liniştită”. Manifestaţii de 1 mai s-au organizat şi în alte centre ale ţării.

    Peste trei ani, în 1893, la serbarea zilei de 1 mai din Bucureşti au participat aproximativ 10.000 de oameni, fapt relevant pentru amploarea mişcării socialiste din România. Marele dramaturg Ion Luca Caragiale, simpatizant al mişcării socialiste şi prieten al lui C. Dobrogeanu Gherea, trasmitea, prin intermediul revistei “Moftul Român”, un salut muncitorilor cu ocazia zilei de 1 mai: “Suntem azi în unul din momentele noastre de duioşie. La Cişmigiu se adună muncitorii, ca să serbeze o zi a lor, ziua muncii şi a revendicărilor de clasă [ …]. Salutăm dar pe muncitorii întruniţi din Cişmigiu, cu toată dragostea ce merită o clasă, care de veacuri întregi, suferă mofturile unei mâini de privilegiaţi, – uneori mofturi sinistre sub care se ascund lacrimi şi sânge!”

    De la această dată până în 1940, ziua de 1 Mai s-a sărbătorit legal, an de an chiar şi în timpul primului război mondial, prin mitinguri, manifestări cultural-artistice şi serbări câmpeneşti. Revendicările de fond reinterate cu aceste prilejuri au fost fără excepţie: reducerea zilei de lucru la 8 ore, asigurarea protecţiei muncii, îmbunătăţirea asistenţei medico-sanitare, micşorarea impozitelor şi taxelor, corelarea salariilor cu costurile vieţii, stoparea şomajului şi a inflaţiei, asigurarea unei justiţii “corecte, drepte şi independente”. Acestora li s-au adăugat însă periodic şi altele, care emanau din marile frământări conjucturale ale societăţii româneşti, din rândul cărora s-au detaşat în mod deosebit prin importanţa şi implicaţiile lor: solidarizarea cu răscoala ţăranilor din 1907; chemarea la luptă din anul 1918 pentru înfăptuirea “României Mari”; ridicarea împotriva politicii curbelor de sacrificiu promovată de guvernele naţional-ţărăniste între anii 1929-1933; combaterea ascensiunii fascismului în România din perioada 1933- 1940.

    Partidul Social Democrat din România a introdus ziua de 1 Mai în calendarul activităţilor sale festive încă din prima zi de existenţă.

    În manifestul Consilului General al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România – PSDMR din 1894 se cerea fiecăruia din membri partidului să meargă din casă în casă, din muncitor în muncitor şi să explice fiecăruia însemnătatea sărbătoririi zilei de 1 Mai arătând tuturor că această manifestare este un protest paşnic, dar în acelaşi timp cel mai viu al clasei asuprite împotriva asupritorilor.

    În anii dictaturii militaro-fasciste autorităţile au interzis sărbătorirea zilei de 1 Mai, înlocuind-o cu aşa zisă zi a “sădirii pomilor” iar după 23 August 1944 regimul comunist instaurat în România, acţionând cu brutalitatea tipică totalitarismului a confiscat-o fără pic de ruşine. Falsificându-i istoria şi distorsionându-i mesajul, comuniştii au transformat încă de la început ziua de 1 Mai într-un prilej de propagandă stridentă lipsită de credibilitate şi de audienţă. Aşa se face că în mediile tinere şi foarte tinere ale societăţii româneşti a început să fie perceapută ca una din manifestările impuse, grandilocvente tipice totalitarismului comunist.

    Această afirmaţie este atestată, cum nu se poate mai concludent, de atitudinea reţinută pe care a avut-o şi continuă încă să o aibă, acum după revoluţia din decembrie 1989, faţă de ziua de 1Mai, însăşi muncitorimea din România, cu precădere cea tânără.

    Ori trebuie să ne fie limpede tuturor, comunismul nu a avut nimic de-a face cu idealurile în numele cărora congresul Internaţionalei Socialiste a hotărât la Paris în 1889 ca ziua de 1Mai să devină “ziua solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc”. Atunci nu existau încă partide comuniste în lume, iar în România a început să se vorbească despre comunism abia după anul 1921.

    Constantin Titel Petrescu mentorul social-democraţiei moderne a considerat ziua de 1 Mai ca sărbătoarea de suflet a social-democraţiei din România.

    Fie că aceste rânduri, să constituie în egală măsură un omagiu pentru cei care au purtat neîntinat de-a lungul anilor stindardul zilei de 1 Mai – ziua solidarităţii muncitorilor din lumea întreagă şi un moment de reflecţie pentru muncitorimea română confruntată cu o situaţie din ce în ce mai grea şi cu pierderea cu foarte multă uşurinţă a unor drepturi, drepturi câştigate prin lupta şi sacrificiul înaintaşilor social-democraţiei române.

    Partidul Social Democrat al Muncitorilor sărbătoreşte ziua de 1 Mai “ziua solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc” prin adunări festive ţinute de către Organizaţiile Judeţene şi Organizaţia Municipiului Bucuresti, unde este evocată semnificaţia acestei zile.

    Cu prilejul zilei de 1 Mai, Partidul Social Democrat al Muncitorilor – partidul istoric ce îşi are originea în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România – PSDRM, fiind continuatorul şi succesorul legitim al Partidului Social Democrat din România şi al Partidului Social Democrat Independent ce l-au avut ca preşedinte pe Constantin Titel Petrescu, aniverseaza şi constituirea în 1893 a PSDMR-ului.

    Participarea Partidului Social Democrat al Muncitorilor PSDM la alegerile pentru Parlamentul European

    Partidul Social Democrat al Muncitorilor PSDM va participa la alegerile pentru Parlamentul European ce se vor desfǎşura anul acesta în luna mai (probabil în 26 mai 2019).

    Condiţia impusǎ pentru participarea la alegerile pentru Parlamentul European este ca lista de candidaţi sǎ fie insoţitǎ de listele cu semnǎturile de susţinere a 200.000 de alegǎtori, condiţie foarte greu de îndeplinit pentru partidele mici fǎrǎ resurse financiare.

    Partidul Social Democrat al Muncitorilor PSDM face apel la simpatizanţii noştrii şi la cei care apeciaza poziţia politicǎ a partidului nostru sǎ ne ajute la strângerea acestor liste de semnǎturi (anexat aveţi modelul listei de semnǎturi). Avem toatǎ deschiderea pentru cei care doresc sǎ candideze pe lista partidului nostru. Criteriul principal al ordinii pe lista de candidati a partidului nostru va fi aportul la strângerea listelor de semnǎturi de susţinere.

    Poziţia partidului nostru faţǎ de statutul României în Uniunea Europeanǎ şi NATO este cǎ ţara noastrǎ a ajuns o colonie cu mai mulţi stapâni, Statelor Unite ale Americii şi ţǎrilor occidentale, graţie politicii duse de toate guvernele pos-decembriste. Ţara noastrǎ a fost integrata în UE şi NATO nu ca un partener cu drepturi egale ci ca o ţarǎ vasalǎ, vǎzutǎ numai ca o piaţǎ de desfacere şi ca o sursǎ de materii prime şi de resurse umane.

    De aceea considerǎm cǎ la ora actualǎ, cea mai bunǎ politicǎ ce trebuie dusǎ şi care rǎspunde intereselor vitale ale ţǎrii noastre este ieşirea din Uniunea Europeanǎ – ROEXIT.

    Partidul Social Democrat al Muncitorilor va face chemarea:
    Dragi români trebuie sǎ ne unim şi sǎ declanşǎm lupta pentru eliberare naţionalǎ şi socialǎ.
    Sǎ spunem STOP jefuirii ţǎrii noastre şi exploatǎrii poporului român.

    VENIŢI CU NOI
    SǍ NE LUǍM ŢARA ÎNAPOI!

    Descarcă documentul
    Lista sustinatorilor PSDM pentru alegerile Parlamentului European 2019

    Centenarul Marii Uniri de la Alba Iulia – 1 Decembrie 1918

    La 1 Decembrie 1918 sǎrbǎtorim Centenarul Marii Uniri de la Alba Iulia şi fǎurirea României Mari. La 1 Decembrie 1918 Rezoluţia adoptata de “Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”, dupǎ ce în prealabil avusese loc unirea cu România a Basarabiei la 27 Martie 1918 şi a Bucovinei la 28 Noiembrie 1918.

    În anul Centenarului 2018 observǎm cu regret cǎ în manifestǎrile publice şi în mass-media se evitǎ a se menţiona contribuţia social-democraţilor ardeleni şi bǎnǎţeni la înfǎptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, probabil pentru a nu se face asocierea cu actualul partid de guvernǎmânt PSD, ori trebuie menţionat cǎ Partidul Social Democrat actual nu are nu are nicio legatura cu vechiul Partid Social Democrat din România al cǎrui succesor legitim este actualul Partidul Social Democrat al Muncitorilor.

    Prezentǎm mai jos poziţia mişcǎrii socialiste din România şi contribuţia social-democraţilor la realizarea unirii tuturor românilor şi fǎurirea României Mari.

    Mişcarea socialistă din România recunoştea necesitatea şi legitimitatea unirii tuturor românilor în cadrul graniţelor etnice fireşti. Constantin Dobrogeanu-Gherea afirma fără echivoc, în noiembrie 1914, că “unirea tuturor românilor care grăiesc aceeaşi limbă este un drept şi o necesitate istorică”. La rândul său, M. Gh. Bujor a relevat rolul ce îl au patriile libere şi independente pentru dezvoltarea de sine stătătoare a popoarelor. “Patriile sunt cadrele naturale şi istorice de dezvoltare a popoarelor. În aceste cadre – afirma militantul socialist – s-a întemeiat pentru fiecare naţiune o existenţă proprie, cu tradiţiile ei, cu viaţa ei sufletească, cu idealurile ei, element preţios şi indispensabil în conceptul civilizaţiei generale […]. Acesta este unul – evident, nu singurul – din motivele pentru care social-democraţia se ridică împotriva ciuntirii ţărilor constituite, împotriva suprimării vieţii naţionale a popoarelor”. Ceeace deosebea pe socialişti de toate celelalte forţe politice, venind în conflict cu opinia publică românească în general, erau căile preconizate pentru eliberarea naţională şi unitatea statală.

    Socialiştii, îndeosebi cei din Vechiul Regat, considerau că unitatea naţională nu se putea înfăptui pe calea războiului, ci doar a revoluţiei socialiste. În momentul în care a izbucnit primul război mondial, conducătorii mişcării socialiste s-au pronunţat pentru neutralitate, pe care o considerau singura soluţie valabilă. În rezoluţia Congresului extraordinal al Partidului Social-Democrat din România din 10/23 august 1914 se afirma, printre altele: “Congresul se ridică împotriva oricăror aventuri războinice şi declară că singura politică compatibilă cu interesele vitale ale ţării este neutralitatea sinceră şi definitivă, pentru a cărei menţinere muncitorimea română se va lupta chiar cu preţul sângelui său”. După intrarea României în război, în august 1916, deşi P.S.D. nu şi-a reconsiderat poziţia, afirmându-şi în continuare pacifismului şi internaţionalismul, social-democraţii au făcut dovada că sunt sensibili la ideea unităţii naţionale şi s-au integrat efortului general naţional, aducându-şi partea de contribuţie la deznodământul favorabil al luptelor. Socialiştii care au fost mobilizaţi şi trimişi pe front şi-au făcut datoria, mulţi dintre ei au căzut în luptă. Încă din primele luni ale războiului, Partidul Social-Democrat a pierdut pe secretarul Comitetului Executiv, Dimitrie Marinescu, care a murit străpuns de baioneta inamicului în luptele pentru forţarea Carpaţilor. În primăvara anului 1917 a căzut la datorie dr. Ottoi Călin, membru al Comitetului Executiv al P.S.D. şi redactor al revistei “Viitorul social”, care, în calitate de medic militar, s-a aflat în punctele cele mai fierbinţi ale bătăilor pentru îngrijirea răniţilor. Din numărul mare al socialiştilor înrolaţi în armata română şi care şi-au jertfit viaţa în aprigile confruntări ale războiului, mai cităm, exemplificativ, pe Ion Tihoc (Turnu Severin), Nicu B. Mihăilescu şi Moise Croitoru (Bucureşti), Josef Liszt (Piatra Neamţ), Teodor Popescu (Ploieşti), Al. Bezdeleanu, Gh. Liţescu şi N. Constantinescu (Piteşti), Ulise Vasilescu (Călăraşi) ş.a.

    Socialişti din Transilvania, fapt cu totul remarcabil, au găsit modalităţi mai adecvate de împletire a propriei doctrine cu patriotismul. La Congresul al VIII-lea al secţiei române a Partidului Social-Democrat din Austro-Ungaria (octombrie 1913), Iosif Ciser afirma că românii de dincolo de Carpaţi nu puteau obţine eliberarea socială înainte de a fi cucerit pe cea naţională. La 9 octombrie 1917, la o şedinţă comună cu comitetele socialiste, german şi sârb, socialiştii români au cerut, pentru prima dată, respectarea dreptului la autodeterminare absolută. Ei au respins orice compromis, pe această temă, la congresul extraordinar al M.Sz.D.P-ului (Partidul Social-Democrat Maghiar) din octombrie 1917. Pe de altă parte, odată cu începerea primului război mondial, neînţelegerile şi controversele pe teme economice şi sociale dintre socialiştii români şi Partidul Naţional Român au încetat brusc.

    Ideea că lupta de eliberare socială şi lupta de eliberare naţională sunt indisolubil legate a fost reafirmată şi la Congresul al IX-lea (mai 1918) al socialiştilor români din Transilvania. În cursul evenimentelor din septembrie 1918, conducătorii socialişti au luat hotărârea de a conlucra cu Partidul Naţional Român pentru organizarea luptei naţionale a românilor din Transilvania şi Banat. La începutul lunii octombrie 1918 a avut loc, la Budapesta, la hotelul “Jägerhom”, întâlnirea dintre reprezentanţii celor două partide româneşti, care s-au pronunţat pentru colaborare în cadrul unui consiliu comun. Conlucrarea dintre cele două partide s-a înfăptuit, în chip firesc, pe temeiul dezideratului comun de eliberare socială şi naţională. “Şi dacă poporul român manifesta pentru eliberare naţională şi dezrobire socială – sublinia fruntaşul socialist Tiron Albani – o făcea pentru că în mintea lui aceste idealuri se contopeau, formând o singură credinţa. Pentru el faptul că socialişti ‘conlucrează’ cu naţionali este o chezăşie”. La 12 octombrie 1918, în şedinţa în care Comitetul Executiv al P.N.R. a hotărât acceptarea conlucrării cu secţia română a Partidului Social-Democrat din Ungaria, a fost adoptată şi declaraţia de independenţă redactată de Vasile Goldiş şi citită în parlamentul maghiar la 18 octombrie de Alexandru Vaida-Voievod. Această declaraţie de autodeterminare; care a stat la baza întregului program de luptă a românilor până la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, a fost, sprijinită de socialişti. La şedinţa din 28 octombrie 1918, Comitetul Central al secţiei române a M.Sz.D.P. a decis trimiterea unei delegaţii la deputaţii naţional-români din parlamentul maghiar, pentru a discuta în detaliu formarea Consiliului Naţional Român. O zi mai târziu, delegaţia socialiştilor, formată din Ion Flueraş şi Ion Mihuţ, s-a întâlnit la hotelul “Jägerhorn” din Budapesta cu Şt. Cicio-Pop, Teodor Mihali, Aurel Lazăr, Alexandru Vaida Voievod şi Aurel Vlad, reprezentanţi ai Partidului Naţional Român, cu care au hotărât constituirea Consiliului Naţional Român. La 31 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central, în componenţa căruia au intrat şase reprezentanţi ai social-democraţilor (Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu, Bazil Surdu) şi şase reprezentanţi ai naţionalilor (Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod, Teodor Mihali, Aurel Lazăr şi Aurel Vlad). Anunţând constituirea C.N.R.C., ziarul “Adevărul” consemna în ediţia sa specială din 3 noiembrie 1918: “Românii din Ungaria şi Transilvania şi-au constituit Consiliul Naţional Român ca unicul for care reprezintă voinţa poporului român şi se bazează pe libera hotărâre asigurată de curentul vremii şi de voinţa popoarelor libere”.

    Constituirea C.N.R.C. a dat un nou impuls luptei pentru eliberarea Transilvaniei şi unirea ei cu Ţara. Conducătorii mişcării social-democrate au desfăşurat o febrilă activitate şi şi-au sincronizat poziţia şi acţiunile cu ale întregii mişcări de eliberare naţională şi cu prilejul tratativelor desfăşurate la Arad, în luna noiembrie, cu delegaţia Consiliului Naţional Maghiar. Fruntaşii mişcării socialiste, Enea Grapini, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş, s-au situat pe aceleaşi poziţii intransigente cu întreaga delegaţie română, afirmând hotărârea nestrămutată a românilor de a-şi decide singuri soarta în numele principiului şi dreptului popoarelor la autodeterminare. Încercarea liderului socialist maghiar Bokány Dezsö, membru al delegaţiei condusă de Oszkár Jászi, de a demonstra socialiştilor români necesitatea rămânerii în cadrele statului maghiar, a primit o ripostă categorică. “Socialiştii români – avea să-şi amintească Tiron Albani – au replicat că poporul român, care a fost atât de prigonit de feudalii maghiari prin administraţia lor nedreaptă şi atât de asuprit de fioroşii lor jandarmi, doreşte hotărât despărţirea totală şi absolută de Ungaria”. În timpul tratativelor, social-democraţii maghiari au sprijinit energic planul de compromis al lui O. Jászi, prin care se preconiza crearea unor enclave etnice, în detrimentul autodeterminării naţionale. Aceasta a marcat ruptura dintre socialiştii români şi Partidul Social-Democrat din Ungaria (M.Sz.D.P.).

    Eşuarea tratativelor de la Arad a ridicat în mod nemijlocit problema despărţirii Transilvaniei de Ungaria şi unirea ei cu România. În aceste împrejurări, Consiliul Naţional Român Central a adresat, la 18 noiembrie 1918, un manifest către popoarele lumii, aducându-le la cunoştinţă hotărârea naţiunii române de a înfiinţa “pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent” de a “peri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea”. Faţă de această hotărâre, socialiştii români şi-au reafirmat, fără echivoc, poziţia lor faţă de unire: “Partidul Social-Democrat Român din Transilvania şi Ungaria stă pe baza dreptului de liberă dispoziţie a popoarelor şi este întru totul de acord cu Comitetul român, când cere independenţa desăvârşită a românilor din fosta Ungarie. Am suferit destul, am suportat veacuri de-a rândul ruşinosul jug al robiei naţionale, am fost destul sluga altora, am trăit în mizerie şi neştiinţă şi întuneric, am adunat destule comori altora – deci vrem să fim singuri stăpâni pe destinele noastre. Dar mai mult. Unul din visurile noastre cele mai frumoase e unirea tuturor românilor. Vrem ca toată suflarea românească să vieţuiească într-un stat, vrem ca prin unirea tuturor ţărilor româneşti să devenim un popor mare, înaintea căruia să fie deschise toate căile ce duc spre progres şi fericire […] vrem unirea cu România, însă numai în cazul că şi România se va transforma intr-un stat democrat”. La 1 decembrie 1918, ziarul “Adevărul” exprima, din nou, poziţia socialiştilor faţă de unire: “Adunarea naţională va trebui să declare în mod sărbătoresc că susţine autonomia Ardealului liber, cel puţin până atunci când şi-n România se vor schimba stările triste ce domnesc”.

    Rezultă că opţiunea conducătorilor socialişti români pentru unire era definitivă, dar ei aveau serioase rezerve faţă de sistemul social-politic din România. Din aceste considerente, ei vor insista ca Transilvania şi celelalte ţinuturi locuite de români să li se rezerve autonomia până când vor exista suficiente garanţii în legătură cu reformele constituţionale şi economice care să asigure muncitorilor şi ţăranilor un standard de viaţă la nivelul statelor civilizate.

    De pe o asemenea poziţie de principiu, în şedinţa lărgită din după amiaza zilei de 30 noiembrie 1918, reprezentanţii socialiştilor din C.N.R.C., secundaţi de câţiva intelectuali şi muncitori (Emil Isac, dr. Eleonora Lemeny, Traian Novac, Vasile Ilea ş.a.), au adus amendamente la proiectul de rezoluţie ce urma să fie prezentat Marii Adunări de la Alba Iulia. Articolul I al Rezoluţiei a fost amendat de socialişti în sensul că se “decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”, şi nu cu “Regatul român”, aşa cum se prevăzuse iniţial. Argumentul socialiştilor, dincolo de motivaţii de principiu, era că “regatul poate fi trecător, România este veşnică”. În cadrul aceleiaşi întruniri, fruntaşul socialist Ion Mihuţ a condiţionat acceptarea articolului I numai atunci când la articolele II-VI vor fi înscrise prevederi social-economice în favoarea “păturilor de jos”. El a combătut orice tendinţă de ignorare a revendicărilor sociale: “Acel ţăran care vine aici, vine cu gândul să ducă de aici pământ şi drepturi şi pe această bază vrea să se unească; asuprirea pe care a îndurat-o îl îndeamnă să vină aici pentru ca să fie om liber; nu vrea să fie ca cei de dincolo, unde l-au privit pe ţăran ca pe un dobitoc […] aceasta nu înseamnă că noi nu vrem unirea; vrem simplu ca să avem condiţia, că nici posibilitatea asupririi ţăranului să nu mai fie”.

    La articolul II, reprezentanţii socialiştilor au susţinut şi motivat necesitatea menţinerii unei autonomii provizorii până la alegerea Constituantei. În acest sens, au vorbit Ion Flueraş, Iosif Jumanca, I. Mihuţ, Emil Isac, Traian Novac şi alţii.

    Includerea punctelor 5 şi 6 de la articolul III (reforma agrară radicală şi asigurarea de drepturi şi avantaje pentru muncitori, aşa cum erau legiferate în cele mai avansate ţări) se datorează în chip hotărâtor, socialiştilor. Evocând modul în care s-a ajuns la înscrierea acestor revendicări în Rezoluţie, Ion Flueraş îşi amintea: “Trebuie însă să recunosc că, în principiu, nici reprezentanţii Partidului Naţional Român nu se opuneau punctelor înscrise în acea rezoluţie, numai că nu credeau în oportunitatea lor. Ni s-a obiectat la început că de abia Constituanta întregii ţări unite va putea să fixeze principiile pe bază cărora se va face unirea. Noi socialişti, am cerut însă insistent ca, încă înainte de încheierea păcii, ba tocmai în vederea Conferinţei de la Paris, să votăm o rezoluţie cu principii largi democratice, pentru ca să se ştie acolo că vrem să întemeiem o Românie Mare, pe baza ideilor de libertate”.

    La rândul său, publicistul Ion Clopoţel a relevat atât contribuţia socialiştilor la înfăptuirea unităţii naţionale, cât şi democratismul şi patriotismul lor generos. Subliniind importanţa contribuţiei social-democraţilor “pentru valoarea morală şi internaţională a hotărârilor Albei Iulii”, I. Clopoţel adauga: “Mai avem datoria să înregistrăm ceva: printre susţinătorii cei mai tenaci ai unei adunări generale a românimei ardelene, cu orce preţ şi gata la orce sacrificii, erau ei, socialiştii români inimoşi, generoşi şi dornici să întemeieze o ţară românească model de democraţie şi de civilizaţie”. Socialişti români, mai completa I.Clopoţel “nu excludeau naţionalismul, dimpotrivă luptau pentu o patrie a naţiunii române, pentru un naţionalism pur şi uman. Însuşi faptul energicei lor deciziuni de a se desiobăgi de partidul social-democrat al Ungariei, rămâne un titlu de înţelepciune politică”.

    La adunarea naţională de la Alba Iulia, care avea să proclame unirea Transilvaniei cu România, au participat pe lângă imensa mulţime, 1228 de delegaţi aleşi, atât în circumscripţiile judeţene, cât şi de organizaţiile politice, economice, culturale, religioase, militare şi sportive româneşti. Printre ei se aflau 150 de delegaţi ai social-democraţiei, care reprezentau peste 70.000 de muncitori organizaţi. Alături de fruntaşii socialişti cunoscuţi: Ion Flueraş, Ion Mihuţ, Tiron Albani, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Emil Isac, Bazil Surdu, Iosif Receanu, Petre Bernau, Zaharia Pop, Victor Tafleu, dr. Valer Roman ş.a., erau prezenţi delegaţi ai secţiilor social-democrate din Braşov (Leon Munteanu şi George Grădinar), Deva (Dionisie Pârvu şi Petre Selejan), Lugoj (George Urzică), Orăştie (Ioan Herţa şi Adam Olteanu), Rodna Veche (Alexandru Cărdean, Victor Sângeorzan şi Iosif Tapalagă), Turda (Ion Pescariu şi Ion Ghişiu), Timişoara (Traian Novac) ş.a.

    Ca recunoaştere a rolului şi contribuţiei lor la lupta pentru unire, socialiştii au fost aleşi şi cooptaţi în organele de conducere ale Marii adunări naţionale. Astfel, Ion Flueraş a fost ales vicepreşedinte, iar Iosif Ciser, secretar. După ce Vasile Goldiş a făcut o incursiune în istoria poporului român şi, în încheiere, a rugat “mărita adunare naţională”să primească, hotărârile de unire, au luat cuvântul Iuliu Maniu şi Iosif Jumanca din partea celor două formaţiuni politice româneşti cu un rol decisiv în înfăptuirea ţelului naţional suprem – unitatea statală. În cuvântul său, “storcând aplauze şi ovaţii unanime”, Iosif Jumanca a spus: “Astăzi e vorba de libertate, de posibilitatea de dezvoltare în viitor a culturii româneşti şi astăzi venim şi noi aici, adevăraţi reprezentanţi ai muncitorimii româneşti din Ungaria, Transilvania şi Banat, venim să declarăm în faţa Dvs., în faţa Internaţionalei Socialiste şi în faţa întregii lumi că vrem unirea tuturor românilor. Noi vrem şi suntem gata a lupta cu toate mijloacele pentru înfăptuirea şi apărarea unirii. Noi suntem proletari, ducem lupta socială de clasă, în lupta aceasta suntem solidari cu fraţii noştri de orice neam ar fi […]. Dar solidaritatea aceasta, n-o înţelegem în aşa fel ca să fim şi pe mai departe sateliţii unui partid, nu voim să fim şi pe mai departe o clasă fără importanţă care n-are la dispoziţie nici mijloace de afirmare şi dezvoltare, de aceea când aderăm la unirea tuturor românilor, voim totodată şi posibilitatea de dezvoltare a muncitorimii române, voim să deschidem porţile largi în acestă ţară românească să se dezvolte şi progreseze şi poporul muncitor român aşa cum au progresat şi popoarele muncitoare din Apus”. Şi pentru a spulbera orice echivocuri, Iosif Jumanca declara: “Social-democraţia nu-i identică cu lipsa simţului naţional, noi nu zicem ubi bene, ibi patria, ci zicem că acolo, unde ţi-e patria, acolo să-ţi creezi fericirea vieţii tale […]. Când aderăm la unire, nu o facem numai pentru că în interesul nostru există simţul acesta, ci şi din convingerea fermă şi conştiinţa clară că prin postulatele luate în rezoluţia prezentată sunt asigurate toate celelalte garanţii pentru democratizarea României. Am reprodus pe larg cuvântul lui Iosif Jumanca pentru că el reprezintă un veritabil şi nuanţat document în legătură cu poziţia oficială a socialiştilor faţă de Marea Unire.

    Mulţimii imense de pe Câmpia Cetăţii din Alba Iulia i-au vorbit fruntaşii socialişti Iosif Jumanca, Emil Isac, Enea Grapini şi Eleonora Lemeny-Rozvan. Glasurile, sinţămintele şi acţiunile socialiştilor se împleteau cu ale naţionalilor. “Fericita colaborare naţionalo-socialistă – constata I. Clopoţel – evident, că n-ar fi fost posibilă fără o tradiţie ardelenească de veritabil respect faţă de voinţa populară”.

    După alegerea Marelui Sfat Naţional, în care şi-au trimis reprezentanţii, socialiştii au acceptat, trecând peste prejudecăţile socialiste existente în epocă, să facă parte din Consiliul Dirigent. Referindu-se la rolul şi importanţa Consiliului Dirigent, Ion Flueraş, ministru în acest organism executiv, va spune mai târziu: “Guvernarea acestui Consiliu a fost necesară. Ea a fost de mare însemnătate în acele momente, căci fără acel Consiliu Dirigent, condus cu calm, autoritate şi simţul de prevedere al d-lui Iuliu Maniu, s-ar fi întâmplat, desigur, în Ardeal, ciocniri între români şi maghiari şi aceasta ar fi avut o influenţă rea la Conferinţa de pace din Paris.

    Îmbrăţişarea ideii naţionale de către socialiştii români, distaţându-se de tezele internaţionaliste rigide, le va conferi legitimitatea, de atâtea ori pusă în cauză tocmai pe această temă. Cu conştiinţa rolului jucat într-un moment decisiv al istoriei naţionale, socialiştii îşi vor aduce contribuţia, în etapa următoare, la consolidarea, modernizarea şi democratizarea statului naţional unitar român.

    Contribuţia social-democraţilor bucovineni la făurirea României Mari.

    La făurirea României Mari, trebuie menţionată acţiunea şi activitatea social-democratului bucovinean – George Grigorovici – deputat în Parlamentul de la Viena.

    La 17 octombrie 1918, deputaţii bucovineni din Parlamentul de la Viena au decis să facă uz de dreptul popoarelor la autodeterminare şi s-au constituit în Consiliul Naţional Român din Austria, în care a intrat şi deputatul social-democrat George Grigorovici, pentru realizarea unirii Bucovinei cu România.

    O semnificaţie aparte în lupta românilor pentru unitate naţional-politică o are consfătuirea reprezentanţilor din Bucovina şi Transilvania, desfăşutată la 21 octombrie 1918 la Hotelul “Residenz” din Viena. La această consfătuire au participat: Iuliu Maniu, care în acel moment – întors de pe frontul italian – se afla la Viena şi primise din partea Comitetului Executiv al Partidului Naţional misiunea de a se ocupa de problemele externe şi militare ale Transilvaniei, Miron Cristea, episcop de Caransebeş, Teofil Simionovici, deputat în Parlamentul austriac şi Dieta Bucovinei, George Grigorovici, deputat în Parlamentul austriac. Cu acest prilej s-a dezbătut problema românilor din toate punctelor de vedere şi s-a ajuns “la hotărârea unirii tuturor românilor într-un stat naţional”, coordonându-se în acest scop mai bine acţiunile bucovinenilor şi transilvănenilor. Această consfătuire are importanţa sa în procesul de realizare a unităţii româneşti, deorece a luat de fapt prima hotărâre comună de unire a Bucovinei şi Transilvaniei cu România, adoptată la 21 octombrie 1918 la Hotelul “Residenz”.

    În şedinţa Parlamentului austriac din 22 octombrie 1918 în legătură cu viitorul Bucovinei, social-democratul George Grigorovici, a fost pentru revenirea acestei provincii la România, el declara “Bucovina care fusese separată de România într-un mod absolut inadmisibil din punct de vedere al dreptului popoarelor, trebuie să se întoarcă iarăşi la patria mamă”.

    Un pas deosebit de important spre revenirea Bucovinei la România la constituit Adunarea politică din 27 octombrie 1918, la care au participat deputaţi români în Parlamentul de la Viena, foşti deputaţi în Dieta Bucovinei, primarii români din întreaga provincie şi alţi invitaţi, reprezentând toate categoriile sociale. Proclamându-se Constituantă, aceasta a ales în unanimitate Consiliul Naţional Român din Bucovina, format din 50 de membri. Din Consiliul Naţional nou ales făcea parte şi deputatul George Grigorovici, care chiar la constituirea sa, declară ca socialist că “intră în Consiliul Naţional şi e gata să conlucreze, dar nu va depune drepturile sale de deputat al muncitorimii, pe care va reprezenta-o şi aici şi oriunde”. Consiliul Naţional a ales apoi Comitetul Executiv, având ca preşedinte pe Iancu Flondor. Si din acest organism al Consiliului făcea parte reprezentantul social-democraţilor bucovineni George Grigorovici. Aceasta era de fapt o recunoaştere a meritelor social-democraţilor în mişcarea naţională românească din Bucovina.

    În şedinţa Consiliului Naţional Român din Bucovina din 25 noiembrie 1918 se hotărăşte completarea consiliului cu noi membri, fiind aleşi şi social-democraţii Romulus Dan şi Traian Ilcău. Tot în această şedinţă a Consiliului Naţional s-a hotărât şi convocarea la Cernăuţi a unui Congres general al populaţiei Bucovinei, la 28 noiembrie 1918, pentru “stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul României”.

    Congresul general al Bucovinei la care au participat delegaţi aleşi pe baze democratice, în raport cu situaţia etnică: 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 7 delegaţi ai Consiliului Naţional German, 6 delegaţi ai Consiliului Naţional Polon şi 13 ruteni, au hotărât: “Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.

    Social-democraţii din Bucovina s-au situat până la capăt pe poziţia luptei de eliberare a românilor de sub dominaţia străină şi de reunire a lor într-un stat naţional unitar şi democratic, contribuind din plin la “actul de reunire a Bucovinei cu România.

    *

    Nu putem să nu amintim cu profundă durere şi revoltă că reprezenanţii cei mai de seamă ai social-democraţiei româneşti, care şi-au adus o contribuţie importantă la realizarea gloriosului Act de la 1 Decembrie 1918 şi la făurirea României Mari, printre care; Ion Flueraş, Iosif Jumanca şi Gerge Grigorovici, au murit în închisorile comuniste.

    Noi, Partidul Social Democrat al Muncitorilor PSDM urmaşii legitimi ai iluştrilor noştri înaintaşi, avem datoria morală de a continua lupta pentru supravieţuirea şi afirmarea social-democraţiei autentice în România.

    Sărbătoarea de la 1 Decembrie – Ziua Naţională a Românilor, are o semnificaţie deosebită pentru Partidul Social Democrat al Muncitorilor PSDM, care va marca această sărbătoare prin; participarea la manifestaţiile oficiale de depunere de coroane de flori şi prin adunări festive în toate organizaţiile judeţene, unde vor fi prezentate comunicări ştiinţifice privind contribuţia decisivă a social-democraţilor ardeleni la realizarea celei mai mari izbânde a poporului român – Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918.

    Ziua de 1 Decembrie este sărbătoarea de suflet a partidului nostru, care înţelege să-şi glorifice înaintaşii aşa cum se cuvine.

    Preşedinte
    Constantin V. IONESCU

    Bibliografie: Istoria social-democraţiei din România de Nicolae Jurcă;
    George Grigorovici şi social democraţia în Bucovina de Petru Rusşindilar.

    Adevǎrul despre Pilonul II de Pensii

    De ceva timp este o dezbatere foarte aprinsǎ în spaţiul public privind Pilonul II de Pensii.

    Guvernanţii, în speţǎ PSD-ul, ar vrea sa-l elimine dar nu ştiu cum; ba cǎ sunt bani publici administraţi privat, ba cǎ sunt banii contribuabililor şi cǎ ei contribuabilii trebuie sǎ hotǎrascǎ daca mai contribuie la Pilonul II sau rǎmân numai la Pilonul I şi ca plata la Pilonul II trebuie suspendata pe o perioada de 6 luni, pentru ca lumea sǎ se lǎmureascǎ şi sǎ se hotǎrascǎ.

    Opoziţia, în speţǎ PNL-ul, spune în mod demagogic, dacǎ nu înteresat în apǎrarea intereselor fondurilor private care administreaza Pilonul II, cǎ se încearcǎ naţionalizarea fondurilor accumulate în Pilonului II de pensii, se amaneteaza viitorul tinerilor care contribuit la acest fond, etc.

    Preşedintele Klaus Iohannis someazǎ Guvernul sǎ hotǎrascǎ ce se va întâmplǎ cu Pilonul II de Pensii şi solicitǎ Guvernului sǎ spunǎ dacǎ mai are banii pentru plata pensiilor şi a salariilor pǎnǎ la sfǎrşitul anului, dând de înţeles cǎ n-ar mai fi bani şi de aceea PSD-ul vrea sǎ ia banii din Pilonul II de pensii.

    Adevǎrul este altul: Legea prin care a fost înfiinţat Pilonul II de Pensii a fost promovatǎ de Guvernul Tǎriceanu (2004-2008), la comandǎ strǎina respectiv Banca Mondialǎ. De fapt ce însemneazǎ acest Pilon II de Pensii? Pentru asigurarea socialǎ de pensie, Statul a impus angajaţilor plata unei contribuţii, într-un anumit procent din venitul realizat, din care o parte este direcţionatǎ cǎtre Pilonul I iar o altǎ parte cǎtre Pilonul II de Pensii. Acest Pilon II de Pensii a fost dat în administrarea unor fonduri private (strǎine bineînţeles) care ar trebui sǎ investeascǎ aceşti bani şi sǎ obţinǎ un randamant. Aceste fonduri nu au fǎcut investiţii decât în cumpǎrarea de obligaţiuni de stat. În fapt Statul îşi obligǎ proprii cetǎţeni sǎ contribuie la acest pilon de pensii, dând banii la fondurile private dupǎ care se împrumutǎ la aceste fonduri (cu plata unei dobânzi evident) pentru obligaţiile sale, spre exemplu pentru plata pensiilor din Pilonul I la care nu ajung banii, pentru cǎ o parte au fost dirijaţi cǎtre Pilonul II.

    Pe de alta parte, “în sistemul Pilonului II, legea impune ca obligaţie pentru administratorii privaţi, cel puţin realizarea unei rentabilităţi a fondului egală cu zero (la finalul perioadei de cotizare, suma totală din contul de pensie privată nu poate fi mai mică decât contribuţiile virate în perioada activă, diminuate cu comisioanele de administrare şi eventualele comisioane de transfer)”. Nu se stabileşte nicǎieri nivelul acestor comisioane (e aceeaşi situaţie ca la bǎnci) şi nu se ţine cont de inflaţie, aşa ca la sfǎrşitul perioadei de cotizare nu se ştie ce bani mai rǎmân pentru pensia contribuabilului, daca nu cumva s-ar putea sǎ vina cu bani de acasa ca sǎ-şi închida fondul. Şi-a pus cineva întrebarea ce costuri presupune “administrarea privatǎ a fondurilor din Pilonul II de pensii”!. Din ce bani sunt plǎtite salariile de zeci de mi de Euro pentru directorii fondurilor ce administreazǎ Pilonul II de Pensii şi ce profituri îşi propun sǎ obţinǎ fonduri private din administrarea acestor bani? Evident cǎ din comisioanele de administrare şi dobânzile obţinute din împrumuturilor acordate Statului.

    În altǎ ordine de idei, Statul va crea o discriminare între cetǎţenii ţǎrii, unii vor primi pensie doar din Pilonul I iar alţii vor primi pensie din Pilonul I şi II, ştiindu-se cǎ numai cei care aveau o anumitǎ vǎrstǎ la aplicarea Pilonului II puteau sǎ cotizeze la acesta.

    O altǎ problemǎ care se pune: Cum va fi calculat punctual de pensie pentru cei care contribuie la Pilonul II de Pensii?, avându-se în vedere cǎ acum punctual de pensie se calculeazǎ raportând veniturile obţinute de contribuabil la salariul mediu pe economie, va fi diminuat şi cu cât?

    Soluţia dreaptǎ şi corectǎ în interesul românilor este trecerea fondurilor acumulate pânǎ acum în Pilonul II de Penşii la Pilonul I de Pensii.

    Alte ţǎri (am numi Ungaria şi Polonia), ale cǎror guverne apǎrǎ şi promoveazǎ interesele propriilor cetǎţeni au renunţat demult la Pilonul II de Pensii.

    Cei care doresc o pensie privatǎ (o pot face şi acum) pot face o asigurare de pensie la o societate de asigurǎri sau la un fond privat, dar şi aici trebuie ca Statul sǎ se implice impunând anumite garanţii şi un control strict. De asemeni, o pensie privatǎ o pot asigura şi angajatorii care doresc sa-şi fidelizeze angajaţi.

    Constantin V. IONESCU

    Vânzarea pǎmântului cǎtre strǎini

    Intr-o statisticǎ din 2017 se aratǎ cǎ strǎinii deţin 40% din suprafaţa arabilǎ a ţǎrii noastre fiind vorba de 5,3 mil. hectare. Dacǎ se continuǎ în acest ritm vom cǎlca pe pamânt strǎin, vom fi strǎini în propria ţara şi în viitor ne vom pierde şi Ţara. Întrebarea care se pune: cum de s-a ajuns la aceasta situaţie?! Rǎspunsul este simplu, din 2014 a fost liberalizatǎ piaţa vânzǎrii terenurilor agricole, odata cu adoptarea Legii 17/2014 promovatǎ de Guvernul PONTA. Deşi legea prevede dreptul de preempţiune al agricultorilor români în urmǎtoarea ordine: coproprietarilor, arendaşilor, proprietarilor vecini şi Statul Român prin Agenţia Domeniilor Statului, dupa care urmeaza strǎinii, totuşi cele mai multe tranzacţii sunt fǎcute de strǎini. Cum este posibil? O discuţie cu un consǎtean m-a luminat. Mi-a povestit cum a fost vizitat de o funcţianarǎ a Primǎriei împreunǎ cu o strǎinǎ şi care l-au întrebat daca nu vinde un teren de fâneaţǎ “pe un preţ bun”, omul rǎsunzând cǎ trebuie sǎ vorbeascǎ cu fiicǎ-sa care este plecatǎ în strǎinǎtate.

    Concluzia este cǎ vânzarea pǎmântului cǎtre strǎini se face cu complicitatea şi concursul autoritǎţilor locale ale Statului Român. Strǎinii nu au de unde sǎ ştie situaţia terenurilor şi a proprietarilor lor, nu merg din poartǎ în poartǎ sǎ întrebe, “n-aveţi pamânt de vânzare”, se duc direct la Primǎrie unde sunt ajutaţi şi îndrumaţi.

    Dragi români nu vindeţi pamântul la strǎini şi nu vindeţi deloc pǎmântul pe care l-aţi primit moştenire de la pǎrinţi, sunteţi datori sǎ-l lǎsaţi moştenire la urmaşi, strǎbunii voştri au luptat pe front iar unii din ei şi-au dat şi viaţa pentru pǎmântul ţǎrii.

    Guvernanţii nu ne apǎra interesele noastre, ei au distrus şi au vândut aproape tot din ţarǎ, tot ce a realizat cu mari sacrificii generaţia bunicilor şi a pǎrinţilor noştrii, sǎ pǎstrǎm mǎcar ce este al nostru.

    Aşa dupa cum spune şi deviza noastrǎ, vǎ facem chemarea:

    VENIŢI CU NOI,

    SǍ NE LUǍM ŢARA ÎNAPOI!

    Preşedintele Klaus Iohannis nu o revocǎ pe şefa DNA, Laura Codruţa Kovesi

    Preşedintele Klaus Iohannis a anunţat în seara zilei de 16 aprilie 2018 cǎ nu va da curs propunerii ministrului Justiţiei de revocare a procurorului-şef al DNA Laura Codruţa Kovesi, lucru de altfel previzibil, dupa declaratiile facute anterior. Intrebarea care se pune; de ce i-a trebuit aşa de mult timp? Rǎspunsul la aceastǎ întrebare este simplu, decizia lui Klaus Iohannis a fost luatǎ dupǎ efectuarea vizitei ministrului de externe al Franţei Jean-Yves Le Drian, din zilele de 11-12 aprilie 2018, în fapt reprezentantul puterilor coloniale ale României de azi.

    În aceasta situaţie considerǎm anunţul ministrului Justitiei prin care ne spune cǎ Guvernul va contesta la Curtea Constiţionalǎ decizia preşedintelui Klaus Iohanis este pierdere de timp. Daca guvernanţii actuali doresc sincer sǎ înceapǎ eliberarea României de sub tutela puterilor coloniale, trebuie sǎ întreprindǎ demersurile legale pentru desfiinţarea parchetele speciale DNA şi DIICOT ce trebuie trecute ca secţii specializate în subordinea Ministerului Public. Aceste parchete au fost înfiinţate la cererea “partenerului strategic cel mai important” şi funcţioneaza în afara prevederilor constituţionale de la Art. 131 din Constituţie, ce menţioneazǎ cǎ “Parchetele funcţioneazǎ pe lângǎ instanţele de judecatǎ” nici-de-cum ca parchete autonome cu buget propriu, etc..

    Dragi români trebuie sǎ ne unim şi sǎ declanşǎm lupta pentru eliberare naţionalǎ, sǎ spunem STOP jefuirii ţǎrii noastre şi sǎ scoatem poporul român din robia în care a fost adus de toate guvernele care s-au succedat la putere dupa Decembrie 1989.

    Aşa dupa cum spune şi deviza noastrǎ, vǎ facem chemarea:

    VENIŢI CU NOI,

    SǍ NE LUǍM ŢARA ÎNAPOI!

    PSDM aniverseaza 125 ani de existenta

    Partidul Social Democrat al Muncitorilor PSDM aniverseazǎ

    125 de ani de existenţǎ a Partidului Social Democrat al Muncitorilor PSDM

    1893 – 2018

    130 de ani de la naşterea lui Constantin Titel Petrescu

    1888 – 2018

    1.Începuturile mişcǎrii socialiste

    Mişcarea de idei cu caracter socialist-utopic este legatǎ de numele lui Teodor Diamant care, în anii 1834-1841, a propagat ideile lui Charles Fourier, al cǎrui discipol a devenit în perioada când s-a aflat la studii la Paris. Întors în ţarǎ, în aprilie 1834, Teodor Diamant a început sǎ propage idea creǎrii unui falanster dupǎ modelul celui de la Condé-sur-Vesgres de langǎ Paris, fondat la 31 mai 1833. La Bucureşti, unde este primit cu cǎldurǎ, îşi începe Teodor Diamant propaganda ideilor fourieriste, cǎrora va încerca sǎ le dea viaţǎ. Diamant intrǎ în legǎturǎ cu cercurile politice şi culturale progresiste, în încercarea de a le câştiga sprijinul. Se bucurǎ de prietenia şi sprijinul lui Ion Eliade Rǎdulescu, cunoscǎtor al doctrinei fourieriste, care îi pune la dispoziţie coloanele gazetei “Curierul românesc”, in care va expune principalele teze care stǎteau la baza sistemului falansterian.

    Cu sprijinul boierului Manolache Bǎlǎceanu, Teodor Diamant a pus, în primǎvara anului 1835, bazele falansterului de la Scǎieni (Prahova). Colonia de tip fourierist înfiinţatǎ pe moşia boierului Manolache Bǎlǎceanu, denumitǎ Societatea agronomica şi manufacturirǎ, era formatǎ din foşti robi ai acestei moşii, ţǎrani iobagi eliberaţi, meseriaşi de cele mai diverse profesii, foşti militari, un numǎr de agronomi şi profesori. Cei doi conducǎtori – Manolache Bǎlǎceanu şi T. Diamant – au adus ca aport pǎmântul, iobagii eliberaţi, vitele, iar foştii robi, braţele de muncǎ. În falansterul de la Scǎieni producţia era complexǎ (agricolǎ şi meşteşugǎreascǎ). Ziua de muncǎ era de 8 ore (6 ore dimineaţa şi 2 ore dupa-amiazǎ), în timp ce în ţǎrile române, la acea datǎ, timpul de muncǎ zilnic ajungea la 16 ore. Repartiţia bunurilor se fǎcea în funcţie de munca depusǎ, de talent şi iscusinţǎ, apreciate prin vot de membrii asociaţiei falansteriene şi în raport cu capitalul adus. Instruirea şi educarea lucrǎtorilor se realiza prin şcoala înfiinţatǎ de T, Diamant în cadrul falansterului, ea avea un bun renume la Bucureşti şi era lǎudatǎ de I. H. Rǎdulescu în coloanele “Curierului românesc”.

    Dupǎ o existenţǎ de circa un an şi jumǎtate (1835-1836), Societatea agronomica şi manufacturierǎ de la Scǎieni a fost desfinţatǎ de autoritǎţi. Dupǎ prealabile somaţii rǎmase fǎrǎ rezultat, domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica a trimis o companie de dorobanţi pentru a dizolva falansterul. Membrii coloniei s-au împotrivit cu puţinele arme pe care le aveau. Dupǎ toate probabilitǎţile expermentul lui Diamant ar mai fi continuat dacǎ Muntenia n-ar fi fost sub control rusesc, atât de refractar la orice idei liberale. Expermentul utopic de la Scǎieni, va constitui, în schimb, un mesaj generos, care va fi invocat mereu de gândirea democraticǎ româneascǎ şi de mişcarea socialistǎ în chip deosebit.

    În 1841, fǎrǎ sǎ se lase descurajat de sfârşitul dramatic al falansterului de la Scǎieni, Teodor Diamant face o ultimǎ tentativǎ, de data aceasta în Moldova, de a crea familistere, un fel de colonii agricole-industriale, în care pǎmântul urma sǎ fie lucrat cu ajutorul forţei de muncǎ a ţiganilor robi şi în cadru cǎrora urmau sǎ coexiste forme de producţie şi repartiţie capitaliste şi socialiste. Meritul lui Diamant rezidǎ, şi în acest caz, nu numai în faptul cǎ a creat o primǎ construcţie utopicǎ de acest fel din lume, dar şi pentru cǎ a anticipat evoluţia de la falanster la familister.

    Fǎrǎ sǎ supradimensionǎm puterea de înrâurire a socialismului utopic printere reprezentanţii curentelor de gândire din ţǎrile române, nu se poate ignora influenţa ideilor lui Teodor Diamant asupra stângii democratice, a social-democraţiei române, precum şi rolul sǎu de precursor în socialismul European, atât în domeniul doctrinei, cât şi al practicii social-politice. Constantin Titel Petrescu avea dreptate sǎ constate: “Diamant contribuie imens la radicalizarea curentelor şi oamenilor care la Izlaz au ars filele primei Constituţii. De acest merit memoria lui Teodor Diamant nu trebuie sǎ mai fie vǎduvitǎ, – şi vǎduvite de numele lui nu vor mai trebui sǎ fie, de aici în colo, nici istoria socialismului românesc şi nici cea a României contemporane. Dar nici cu aceasta memoria lui Teodor Diamant nu poate fi mulţumitǎ. Nu, – pentru cǎ opera lui, chiar efemerǎ de va fi socotitǎ, trebuie aşezatǎ la locul cuvenit în istoria socialismului internaţional, acolo unde capitolul fourierismului are cunoscutul loc de cinste”.

    În perioada ce a urmat, ideile socialiste, de cele mai diferite nuanţe, au patruns pe cele mai diverse cǎi, în unele medii intelectuale radicale româneşti. Presa muncitoreascǎ şi socialistǎ (“Telegraful român” – 1865, “Analele Tipografice” – 1869, “Uvrierul” şi “Lucrǎtorul Român – 1872 şi “Basarabia” – 1879, editatǎ de dr. N. Russel şi I. Nǎdejde), a avut un rol important în propagarea elementelor de gândire socialistǎ. Terenul pentru rǎspundirea ideilor socialiste a fost pregǎtit de un complex de factori, cum ar fi: moştenirea paşoptistǎ, radicalismul democratic, materialismul lui Vasile Conta, activitatea de propagandǎ desfǎşuratǎ în ţarǎ de aderenţii Internaţionalei I şi de participanţii români la apǎrarea Comunei din Paris. Incepând cu deceniul al VII-lea al secolului 19, în Bucureşti ca şi în alte oraşe din ţarǎ, au început sǎ aparǎ primele organizaţii socialiste sub forma unor grupuri, a unor cercuri intime, de dezbateri şi propagandǎ, care încorporau tineri intelectuali animaţi de idealurile unor prefaceri democratice. La ideia de democraţie, susţinutǎ şi afirmatǎ cu fervoare de revoluţionarii de la 1848, socialişti, care se considerau continuatorii generaţiei paşoptiste, au adǎgat ideia de socialism. În acest fel, socialiştii se delimitau de cercurile democratice liberale radicale.

    Concomitent, în deceniul al VII-lea îşi fac apariţia organizaţii socialiste în localitǎţi din Transilvania, dintre care cea mai importantǎ a fost Asociaţia generalǎ a Muncitorilor din Timişoara, care îşi începe activitatea în 1868 şi îşi propunea, ca scop, apǎrarea intereselor Muncitorilor din oraş şi regiune. În 1869, Asociaţia a aderat la Internaţionala I, devenind secţie a acesteia. Asociaţii asemǎnǎtoare s-au înfiinţat la Arad (1870), Reşiţa (1871), precum şi în alte localitǎţi, cum ar fi: Anina, Oradea, Oraviţa, Braşov, Sibiu şi Cluj.

    Între anii 1843 şi 1872, când se constituie Asociaţia generalǎ a lucrǎtorilor din România, s-au creat peste 20 de organizaţii profesionale muncitoreşti pe teritoriul României. Asociaţia generalǎ a lucrǎtorilor din România era prima organizaţie naţionalǎ a Muncitorilor români şi una din primele din lume care îşi propunea, ca principal obiectiv, apǎrarea drepturilor şi intereselor profesionale ale acestora.

    Existenţa organizaţiilor profesionale, a unei prese muncitoreşti şi dezvoltarea acţiunilor revendicative atestau o mişcare muncitoreascǎ în proces de constituire şi care acţiona, în aceastǎ etapǎ, paralel cu mişcarea socialistǎ, dar nu fǎrǎ contacte cu aceasta.

    În deceniul al VIII-lea al secolului al XIX-lea, în mişcarea de idei şi în acţiunea politicǎ din România lua naştere un fenomen calitativ nou – constituirea primelor cercuri socialiste la Bucureşti şi Iaşi, iar mai târziu şi în alte centre importante ale ţǎrii (Galaţi, Brǎila, Ploieşti, Piteşti, Curtea de Argeş ş.a.). Grupuri socialiste existau la Botoşani, Focşani, Paşcani, Fǎlticeni, Turnu-Magurele ş.a.

    Cu toate interdicţiile autoritǎţilor austro-ungare, n-au lipsit nici pe teritoriul Transilvaniei încercǎri de constituire sau refacere a unor organizaţii socialiste, în oraşe ca Arad, Braşov, Timişoara, Oradea şi Sibiu. Acest fapt este atestat de prezenţa, în 1878, la Congresul socialist de la Budapesta, a delegaţilor muncitorimii din localitǎţile amintite.

    Înfiinţarea cercurilor socialiste în deceniul al VIII-lea semnificǎ trasformarea socialismului intr-un curent de idei şi apoi intr-o mişcare politicǎ, care îşi propunea sǎ analizeze realitatea româneascǎ şi sǎ actioneze pentru transformarea ei din perspectiva doctrinei socialiste, aflatǎ in proces de cristalizare. Printre membrii proeminenţi ai cercurilor socialiste se aflau: Eugen Lupu, Bonifaciu Florescu, Raicu Ionescu-Rion, V. Gh. Manicea, C. Stǎnceanu, Al. Spiroiu, Titus Dunca, Zamfir Arbore-Ralli, fraţii Ioan şi Gheorghe Nǎdejde ş.a. Intelectualilor socialişti români li s-au alǎturat, începând cu 1875, emigranţii ruşi şi basarabeni: Constantin Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Zubcu-Codreanu, dr. N. Russel ş.a., fugiţi din Rusia pentru activitatea lor revoluţionarǎ.

    Activitatea cercurilor socialiste, restrânsǎ pânǎ la rǎzboiul de independenţǎ, primeşte consistenţǎ în anii 1877-1878, fapt atestat de intensificarea propagandei, sporirea aderenţilor şi înfiinţarea de noi cercuri. Lipsa de coordonare a activitǎţii organizaţiilor socialiste rǎmânea principala insuficienţǎ a mişcǎrii socialiste. Din acest motiv, cercurile socialiste resimt nevoia unor elaborǎri programatice şi a realizǎrii centralizǎrii politice. Aceastǎ misiune si-o vor asuma cercurile socialiste din Bucureşti şi Iaşi. O primǎ consfǎtuire a socialiştilor a avut loc la Ploieşti, la 25 februarie 1879, unde s-au adoptat mai multe hotǎrâri: constituirea unei societǎţi al cǎrui scop era “unirea grupurilor socialiste din Bucureşti cu grupurile socialiste din Iaşi, elaborarea unui program şi a unor statute. O noua conferinţǎ a avut loc la Bucureşti, la 27 februarie 1879, urmatǎ de un congres al organizatiilor socialiste din intreaga ţarǎ, la Iaşi, în luna octombrie 1879, ce a hotǎrât intensificarea mişcǎrii socialiste, în condiţiile în care ea putea activa legal în România.

    Începutul deceniului al IX-lea marcheazǎ o etapǎ calitativ nouǎ în evoluţia şi activitatea mişcǎrii socialiste din România. Dacǎ în perioada anterioarǎ activitatea socialistǎ pǎtrunsese doar în cercuri rǎzleţe de intelectuali, începând cu 1881 au loc acţiuni cu amplǎ rezonanţǎ socialǎ. Comemorarea în 1881, de cǎtre socialişti din Iaşi a unui deceniu de la Comuna din Paris – eveniment la care participaserǎ un numǎr de tineri socialişti români – a provocat reacţia autoritǎţilor, care au recurs la percheziţii, arestǎri (dr. N. Russel, Andrei Dumitrescu ş.a.) şi expulzǎri (dr. Russel, A. Dumitrescu şi revoluţionarul rus Pavel Axelrod). Profesorii Ioan şi Gheorghe Nǎdejde şi Teodor Speranţǎ au fost trimişi spre judecatǎ în faţa consiliului profesoral, primul fiind exclus definitiv din învǎţǎmânt şi Universitate, ceilalţi doi au fost suspendaţi temporar. Studenţii Constantin Mille şi Al. Bǎdǎrǎu au fost eliminaţi din Universitate. Mille a plecat în strǎinǎtate unde, la Bruxelles şi Paris, a intrat în legǎturǎ cu conducǎtorii socialişti Em. Vandervelde, George Lorand, Paul Lafargue, Jules Guesde ş.a. Acest episod al mişcǎrii socialiste, cu toate obstacolele de ordin tehnic care stǎteau în calea trasmiterii informaţiilor, a avut tot rǎsunetul posibil atunci, şi, adeseori, favorabil. Interesant din toate punctele de vedere, este articolul apǎrut în oficiosul conservator “Timpul” din 20 martie 1881, scris, dupǎ toate probabilitǎţile, de Mihai Eminescu, aflat atunci la conducerea acestui ziar. Din fragmentele pe care le reproducem rǎzbate respectul şi preţuirea marelui poet pentru cultura şi erudiţia fraţilor Nǎdejde şi a lui C. Mille: “Într-un stat în care nu existǎ mǎsurǎ pentru merit, în care, din contrǎ, merit şi ştiinţǎ sunt cauze de persecuţiune […] – spiritele care s-au nǎscut cu o coardǎ mai energicǎ de percepţiune şi voinţǎ, am putea zice naturile alese, pierd încrederea în organizarea societǎţii şi înclinǎ a adopta nişte idei de destrucţiune. […] Tocmai ne vin în minte numele nihiliştilor români din Iaşi, fraţii Nǎdejde şi Mille, şi o spun drept […] – cǎ începem, nu a justifica, dar a explica psihologic aceste fenomene. Fraţii Nǎdejde de exemplu sunt amândoi tineri cu ştiinţǎ de carte; am putea spune cǎ în degetul cel mic au mai multǎ ştiinţǎ decât Costinescu ori Crǎciunescu în capete. Ce merit se poate adǎuga cǎ, în lipsǎ totalǎ de mijloace, de vreme ce sunt dintr-o familie foarte sǎracǎ, ei tot ce ştiu au învǎţat într-un oraş din ţarǎ, fǎrǎ a face un pas în strǎinǎtate. Cu toate acestea ei ştiu limbile clasice, mai multe limbi moderne, au înghiţit cu ardoare ceea ce le-a venit în mânǎ din ştiinţele naturale. E firesc ca asemenea naturi energice sǎ fie izbite de spectacolul încurajǎrii sistematice a nulitǎţilor, sǎ le apuce un fel de disperare de viitorul societǎţii în care trǎiesc şi sǎ-şi deschidǎ perspectiva unei reforme prin rǎsturnarea radicalǎ a tot ce existǎ”. Adresându-se, direct, lui Petre Carp, şeful Partidului Conservator, Mihai Eminescu îşi exprimǎ pǎrerea cǎ “ face rǎu de micşoreazǎ importanţa evenimentelor de la Iaşi”, pentru cǎ aceşti tineri “ nu sunt pretinsǎ naţie şi pretins popor, ci sunt adevarat popor”. Nu putea veni din altǎ parte un elogiu, mai frumos şi mai îndreptǎţit, ca cel pe care îl aduce marele poet, pentru tinerii socialişti, atât pentru atitudinea lor moralǎ şi intelectualǎ.

    Dupǎ evenimentele de la Iaşi, mişcarea socialistǎ îşi schimbǎ orientarea tacticǎ, renunţând treptat la ideologia anarhistǎ, imprimatǎ de dr. Russel iar activitatea lor se organizeazǎ pe alte baze.

    În acele momente de cumpǎnǎ pentru mişcarea socialistǎ din România, apare, în iulie 1881, revista cu profil enciclopedic “Contemporanul”. Timp de un deceniu (1881-1891), la conducerea acestei reviste s-au aflat Ioan Nǎdejde, iniţiatorul ei, alǎturi de Constantin Mille şi mai târziu, din 1885, V. G. Morţun. Printre colaboratorii sǎi asiduii se aflau: Gheorghe Nǎdejde, Th. D. Speranţǎ, Sofia Nǎdejde, C. Bacalbaşa, Al. Bǎdǎrǎu, V. Lateş, Raicu Ionescu-Rion, Gr. Panaitescu şi mulţi alţii. Un rol proeminent, atât în apariţia revistei, cât şi în stabilirea profilului şi în imprimarea direcţiei, i-a revenit lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Cu orientarea sa culturalǎ, literalǎ şi politicǎ, revista Contemporanul contribuie la raspundirea ideilor socialiste, ce patrund în Universitate, în Seminar, la Şcoala Normalǎ, în licee şi gimnazii, impunându-se atenţiei publice.

    Pe la finele anului 1882, Gherea vine la Iaşi, unde, dupǎ nopţi şi zile de discuţii, converteşte pe Ioan Nǎdejde şi socialiştii ieşeni la tezele socialismului modern, aşa cum îl promovau A. Bebel, K. Kautsky “şi alţi marxisti puri prcum îi defineşte Sofia Nǎdejde. Din acel moment, cel mai important cerc socialis românesc, cel de la Iaşi, “Mecca socialismului românesc” cum îl numea C. Mille, era câştigat definitiv pentru social-democraţia de orintare germanǎ şi pentru tactica luptei legale. Faptul în sine avea o importanţǎ deosebitǎ: întreaga mişcare socialistǎ se va reorienta, treptat, spre socialismul modern şi spre o activitate în limitele legalitǎţii. Rezultatele nu întârzie sǎ aparǎ. La Iaşi mişcarea socialistǎ ia un puternic avânt. Se organizeazǎ o serie de întruniri publice, se intensificǎ propaganda printere intelectuali dar şi printre muncitori.

    Începând cu 1887, la Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Brǎila, Bacǎu, Turnu Severin şi alte localitǎţi s-au constituit cercuri muncitoreşti , care grupau intelectuali şi muncitori. Cercurile muncitoreşti, chiar înainte de a-si crea structuri organizatorice centrale, se considerau organizaţii locale ale partidului muncitoresc. Concomitent, au fost infiinţate organizaţii socialiste în mediul sǎtesc, sub denumirea de “bresle ale lucrǎtorilor de pǎmânt”. Cercurile muncitoreşti şi-au concentrat activitatea spre probleme organizatorice şi de propagandǎ, dar şi ideologice şi politice. Ele dispuneau de cercuri de studii sociale şi de organe de presǎ proprii: “Dezrobirea” (Bucureşti), “Muncitorul” (Iaşi), “Lampa” (Brǎila), “Sociaistul” (Turnu Severin), “Frǎţia” (Galaţi) ş.a.

    Liantul cercurilor muncitoreşti, în condiţiile în care lipsea o structurǎ organizatoricǎ centralǎ, l-a constituit programul socialist cuprins în studiul lui Gherea Ce vor socialişti români? Expunerea socialismului ştiinţific şi Programul socialist, o încercare de analizǎ marxistǎ, cu puternice accente personale, a problemelor imediate şi de perspectivǎ ale societǎţii româneşti. În studiul sǎu, teoreticianul social-democrat argumenteazǎ necesitatea creǎrii partidului politic muncitoresc şi îi elaboreazǎ programul, ce va constitui subiect de referinţǎ pentru toate elaborǎrile programatice social-democrate de mai tǎrziu. Programul cuprinde revendicǎri democratice pe care partidele politice româneşti de guvernǎmânt le vor accepta mult mai târziu şi în circumstanţe care nu lǎsau pre mult loc pentru noi amânǎri. Printre revendicǎri menţionǎm:

    – Votul universal direct (orice cetǎţean ori cetǎţeanǎ ajungând la 20 de ani sǎ aibǎ drept de vot), introdus abia în noiembrie 1918,

    – Libertatea desǎvârşitǎ: pentru presǎ, întruniri, asociaţii. Inviolabilitatea domiciliului,

    – Învǎţǎmântul liber şi fǎrǎ platǎ. Lângǎ toate şcolile sǎ se întemeieze instituţii în care copiii sǎraci, în tot timpul învǎţǎturii, sǎ primeascǎ mâncare, haine, cǎrţi,

    – Egalitatea femeii.

    Începând cu anul 1890 cercurile muncitoreşti se transformǎ în cluburi muncitoreşti. În februarie 1890, cercul muncitorilor din Bucureşti s-a transformat în Clubul muncitorilor. În cadrul mai multor întruniri (3, 10, 17 şi 24 februarie 1890) s-a analizat necesitatea constituirii Clubului, tactica ce urma sǎ fie adoptatǎ, s-au aprobat “Statutele Clubului” si s-a ales conducerea. În şedinţa din 17 februarie 1890 s-a votat Statutul Clubului Muncitorilor din Bucureşti. Scopul principal al Clubului, aşa cum era definit în Statut, era“ sǎ statorniceascǎ frǎţia şi solidaritatea în general între toţi muncitorii din ţarǎ” şi “sǎ-i organizeze într-un partid aparte al lor”. În art. 33, se preciza: “Clubul declarǎ cǎ face parte din partidul muncitorilor. El va lua legǎtura cu partidele muncitoreşti din toate celelalte ţǎri pentru a duce la îndeplinire emanciparea definitivǎ şi desǎvârşitǎ prin ei înşişi”.

    În ziua de 24 februarie s-a ales Comitetul Executiv al Clubului, din care fǎceau parte: Ioan Nǎdejde, Constantin Mille şi Al. Ionescu. Rolul proeminent în conducerea Clubului i se rezervǎ socialistului ieşean Ioan Nǎdejde, fapt cu consecinţe importante pentru evoluţia ulterioarǎ a mişcǎrii socialiste. Panait Muşoiu a fost ales casierul clubului, iar Ion Catina, secretar. Cu acelaşi prilej, s-au ales şi comitetele pe “culori” (pe sectoare) alcǎtuite aproape exclusiv din muncitori domiciliaţi în zona respectivǎ.

    În conformitate cu Statutul Clubului, la 25 februarie 1890 apare ziarul sǎptǎmânal “Munca” ca organ central al “partidei” Muncitorilor. Redactorii gazetei erau: Ioan Nǎdejde, Const. Mile, Panait Muşoiu, Ion Catina şi Alex. Ionescu. Cu o existenţǎ de patru ani (1890-1894), şi ţinând seama de valoarea colaboratorilor sǎi ( C. Dobrogeanu-Gherea, Anton Bacalbaşa, V.G. Morţun, Alex. S. Radovici, Raicu Ionescu-Rion, dr. Şt. Stâncǎ, dr. L. Ghelerter, C.I. Parhon, Jan Bart şi mulţi alţii), sǎptǎmânalul “Munca” a fost cea mai importantǎ gazetǎ socialistǎ de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

    Aflat la Bucureşti, aproape tot timpul, începând cu ianuarie 1890, în calitate de deputat în parlament, Ioan Nǎdejde îşi pune amprenta asupra orientǎrii mişcǎrii socialiste, inscriind-o pe fǎgaşul luptei legale. La insistenţele lui Gherea, Morţun şi Radovici, I. Nǎdejde acceptǎ sǎ se mute la Bucureşti şi sǎ preia conducerea autoritarǎ a mişcǎrii socialiste.Clubul de la Bucureşti a jucat un rol important în organizarea şi conducerea manifestaţiilor şi demonstraţiilor muncitoreşti, a procesului grevist şi – lucru extreme de important – şi-a asumat rolul de coordinator al celorlante cluburi muncitoreşti din ţarǎ, al întregii mişcǎri socialiste.

    Înfiinţarea Clubului Muncitorilor din Bucureşti, publicarea statutului Clubului, activitatea organizatoricǎ şi propagandisticǎ desfǎşuratǎ de socialişti au stimulat pe intelectualii şi muncitorii din celelalte centre ale ţǎrii. Pânǎ la jumǎtatea anului 1892 s-au creat opt centre muncitoreşti (Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Botoşani, Ploieşti, Craiova, Bacǎu, Roman). În alte centre, ca Brǎila, Turnu-Severin, Focşani, se continuǎ activitatea pentru înfiinţarea organizaţiilor muncitoreşti.

    Cluburile muncitoreşti, aflate în faza luptei pentru crearea partidului, au editat numeroase organe de presǎ. Pe lângǎ ziarul “Munca”, oficiosul Clubului de la Bucureşti au apǎrut revista “Cronica socialǎ” la Iaşi, a cǎrei misiune era sǎ înlocuiascǎ revista “Contemporanul” şi sǎ devinǎ un organ de presǎ militant socialist, ziarele “Democraţia socialǎ” (Ploieşti), “Lucrǎtorul” (Galaţi), “Proletarul” (Botoşani), “Înainte” (Roman).

    Pentru îmbunǎtǎţirea şi intensificarea activitǎţii de propagandǎ, în cursul anului 1892 se reînfiinţeazǎ la Bucureşti Cercul studiilor sociale, a cǎrei activitate încetase în 1890. Conferinţele publice se reiau în octombrie 1893.

    În 1890, dând curs hotărârii Congresului Internaţionalei Socialiste de la Paris din 1889, cluburile muncitoreşti şi asociaţiile profesionale din ţara noastră, au sărbătorit pentru prima dată în România, ca de altfel şi în alte ţări, ziua de 1 Mai.

    Congresul Internaţionalei Socialiste, de la Paris din 1889, la care a participat şi o delegaţie de social-democraţi din România, formată din D. Voinov, E. Racoviţă, A. Săulescu, I. Procopiu şi D. Manu, a stabilit ca ziua de 1 Mai să devină – ziua solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc, în amintirea primul masacru muncitoresc din istorie, petrecut la 1 Mai 1886, când peste 350.000 de muncitori din Statele Unite ale Americii au declarat grevă generală revendicând ziua de lucru de 8 ore, iar poliţia a recurs la forţa armelor, fǎcând zeci de morţi şi sute de rǎniţi.

    În apelul 1 Mai 1890, publicat în ziarul “Munca” – oficiosul Clubului muncitoresc din Bucureşti, conducerea acestui club se adresa în aceşti termeni muncitorilor: “Peste toată suprafaţa pământului, lumea muncitoare va sărbători ziua de 1 Mai. Întâi mai nu înseamnă nici grevă, nici revoluţie! Intâi mai însemnează măsurarea pe cale paşnică şi legitimă a două puteri: poporul şi bogaţii, munca şi capitalul. Întâi mai însemnează arătarea hotărâtă a muncitorilor că ei vor să se împuţineze ceasurile de muncă la 8 pe zi”. Peste 5.000 de muncitori din capitală s-au adunat în faţa Clubului, de unde, încolonaţi, s-au îndreptat spre grădina “Trocadero” (Filaret). Demonstranţi purtau pancarte pe care erau scrise lozincile: “Ajung 8 ore de lucru pe zi”; “Vot universal!”, “Jos legea expulzărilor!”. În fruntea coloanei se afla fanfara, care cânta “Deşteaptă-te, Române!”. În grădina “Trocadero”, fruntaşii mişcării socialiste (Al. Ionescu, C. Mille. I. Nădejde, Al. Radovici, I. Mirescu, I. Catina ş.a.) au ţinut discursuri, după care a urmat serbarea. Ordinea şi demnitatea în care s-a desfăşurat sărbătorirea zilei de 1 Mai relevau o mişcare muncitorească matură şi cu vocaţie democratică. Ziarul “Muncă” era îndreptăţit să constate: “Despre această sărbătoare a muncitorilor putem zice că Bucureştii n-au văzut încă una atât de impozantă şi atât de liniştită”. Manifestaţii de 1 Mai s-au organizat şi în alte centre ale ţării.

    Peste trei ani, în 1893, la serbarea zilei de 1 Mai din Bucureşti au participat aproximativ 10.000 de oameni, fapt relevant pentru amploarea mişcării socialiste din România. Marele dramaturg Ion Luca Caragiale, simpatizant al mişcării socialiste şi prieten al lui C-tin Dobrogeanu Gherea, trasmitea, prin intermediul revistei “Moftul Român”, un salut muncitorilor cu ocazia zilei de 1 Mai: “Suntem azi în unul din momentele noastre de duioşie. La Cişmigiu se adună muncitorii, ca să serbeze o zi a lor, ziua muncii şi a revendicărilor de clasă [ …]. Salutăm dar pe muncitorii întruniţi din Cişmigiu, cu toată dragostea ce merită o clasă, care de veacuri întregi, suferă mofturile unei mâini de privilegiaţi, – uneori mofturi sinistre sub care se ascund lacrimi şi sânge!”

    2. Constituirea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România – 1893

    Crearea sistemului de partid românesc, aceasta fiind specificitatea sa, a fost precedatǎ de instituţionalizarea regimului parlamentar-constituţional. Numai dupa adoptarea Constituţiei din 1866, s-au cristalizat partidele politice, în accepţie modernǎ. Aceasta se întâmpla prin anii 70, când se vor constitui – la capǎtul unor procese de câteva decenii – cele douǎ importante formaţiuni politice: Partidul Naţional Liberal (1875) şi Partidul Conservator (1880).

    Monopolizarea vieţii politice de cǎtre conservatori şi liberali, primii reprezentând interesele marii proprietǎţi, ceilalţi ale proprietǎţii mici şi ale burgheziei, nu lǎsa prea mult loc pentru a se da expresie politicǎ şi altor segmente sociale, cum ar fi muncitorii spre exemplu. Din aceastǎ necesitate, s-a creat, în martie-aprilie !893, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România.

    Intrarea în şcena politicǎ a PSDMR atunci în acel moment istoric, n-a fost o întâmplare: contextual politic intern şi internaţional reclama apariţia lui. C. Rǎdulescu-Motru avea dreptate când constata, pe la 1900, cǎ: “Nici-un partid politic nu se naşte, dacǎ nu se simte trebuinţa de el, dacǎ nu e precedat de anumite condiţiuni care sǎ-l facǎ necesar”.

    Ideea creǎrii unui partid social-democrat preocupa de mult pe socialiştii români, dar ea şi-a gǎsit concretizarea în seara zilei de 2 mai 1892, când V.G. Morţun, în adunarea Clubului Muncitorilor din Bucureşti, a propus convocarea unui congres al mişcǎrii socialiste din întreaga ţarǎ, în vederea constituirii unui partid politic.

    La începutul lunii iunie 1892 s-a creat o comisie, constituitǎ din reprezentanţii tuturor cluburilor, care a primit sarcina sǎ elaboreze proiectul de program al partidului. Proiectul de program, elaborat de o comisie largǎ (I. Nadejde, V.G. Morţun, Al. Ionescu, C. Mille, Al. Radovici, Al. Georgescu, Anton Bacalbaşa), purta pecetea ideologicǎ şi tacticǎ a lui Nǎdejde şi Morţun şi, desigur, a lui Gherea, dacǎ avem în vedere liniile directoare ale programului întocmit de el în 1886, dar şi faptul cǎ a lucrat efectiv la proiectul din 1892. În luna decembrie 1892, proiectul de program a fost publicat şi, odatǎ cu aceasta, a început discutarea lui în adunǎrile generale ale cluburilor.

    La 21 februarie 1893, gazeta “Munca” publica manifestul Catre organizaţiile partidului muncitorilor din România, semnat de I. Nǎdejde, V.G. Morţun, Al. Ionescu, Al. G. Radovici, C. Mille, Al. Georgescu, A. Bacalbaşa, prin care se anunţǎ ţinerea congresului în zilele de 31 martie, 1, 2, şi 3 aprilie 1893 la Bucureşti, ordinea de zi şi se cerea organizaţiilor socialiste (cluburi, cercuri de studii sociale) sǎ-şi desemneze delegaţii, conform normelor ce se comunicau.

    În zilele de Paşti ale anului 1893, în sala clubului din str. Amzei din Bucureşti, s-au desfǎşurat lucrǎrile primului congres al mişcǎrii social-democrate din România. La congres au participat, cu drept de vot, 54 de delegaţi ai cluburilor şi cercurilor socialiste din Bucureşti, Iaşi, Ploieşti, Galaţi, Roman, Craiova, Bacǎu, Botoşani, Tecuci, Târgu-Frumos, şi 8 reprezentanţi ai diferitelor societǎţi profesionale muncitoreşti, fǎrǎ drept de vot.

    Punctul central al lucrarilor congresului l-a constituit dezbaterea şi adoptarea programului partidului.Programul PSDMR adoptat la congresul din 31 martie-3 aprilie 1893, reprezenta, pe deo parte, o reactualizare a tezelor din studiul lui Gherea Ce vor socialiştii români?, pe de o parte, o elaborare programaticǎ aliniatǎ la principiile programului de la Erfurt al social-democraţiei germane, devenit model pentru organizarea partidelor social democrate, adoptat specificului realitǎţilor societǎţii româneşti.

    În ansamblul sǎu, programul imprima mişcǎrii socialiste româneşti un fǎgaş legal. PSDMR şi-a fixat un “program de acţiune apropiat” şi care, aplicat, ar fi sporit “bunǎstarea materialǎ şi intelectualǎ a poporului muncitor şi deci puterea lui de luptǎ şi împotrivire”.

    Programul mai cuprindea o serie de revendicǎri cu character general-democratic: votul universal, egal şi direct pentru toţi cetǎţenii de la 20 de ani, fǎrǎ deosebire de sex, religie şi rasa: o întânsǎ descentralizare şi autonomie comunalǎ; egalitatea juridicǎ şi politicǎ a femeilor cu a bǎrbaţilor: laicizarea tuturor şcolilor şi organizaqrea învǎţǎmântului gratuit, obligatoriu şi integral pentru toţi copiii; garantarea dreptului de întrunire, asociere, greve în oraşe şi sate; impozit progresiv asupra veniturilor şi desfinţarea dǎrilor indirecte; impozitarea capitalului neproductiv; electivitatea tuturor funcţionarilor; revizuirea Constituţiei şi abrogarea tuturor legilor şi mǎsurilor excepţionale.

    Revendicǎrile cu caracter economic şi social, viza ameliorarea situaţiei muncitorilor, a categoriilor salariale în general: ziua de muncǎ de 8 ore; repausul dominical; asigurarea în caz de accidente şi asigurarea de bǎtrâneţe (pensie) şi participarea muncitorilor la administrarea asigurǎrilor etc.

    Pentru ţǎrani, programul propunea: rǎscumpǎrarea treptatǎ a pǎmânturilor particulare şi acelea ale aşezǎmânturilor publice şi darea în arendǎ a acestor pǎmânturi ţǎranilor, preferându-se sindicatele de muncitori agricoli; reforma creditului agricol; crearea de izlazuri etc.

    În ce priveşte politica externǎ, programul se limita la afirma cǎ “social-democraţia românǎ este potrivnicǎ politicii ţariste şi solidarǎ cu tactica social-democraţiei internaţionale.

    Referindu-se la prevederile practice ale programului, Gherea afirma – pentru a spulbera orce tentative stângiste: “Deci, încǎ odatǎ, noi nu cerem şi nu trebuie sǎ cerem decât ceea ce în societatea de azi, aşa cum este, se poate realize. În ansamblu programul era moderat, reformist şi legalist prin tactica şi strategia pe care le preconiza.

    Congresul a adoptat, apoi, Statutul noului partid. În articolul I al acestui document, se preciza: “Partidul social-democrat al Muncitorilor din România se compune din cluburile de muncitori, sindicatele de muncitori şi toate grupǎrile care vor declara cǎ primesc în întregime programul partidului şi hotǎrile congreselor. Denumirea de Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România a fost adoptatǎ la cererea lui Ioan Nǎdejde, pentru a sublinia caracterul democrat al noii formaţiuni politice, spre deosebire de caracterul revoluţionar al vechilor cluburi socialiste.

    Congresul a ales Consiliul general al PSDMR, constituit din cinci membri: Ioan Nǎdejde, Al. Gh. Radovici, V. G. Morţun, Constantin Mille şi Alexandru Ionescu.

    Congresul a adoptat mai multe rezoluţii, relevante pentru orientarea PSDMR. O primǎ rezoluţie se referee la organizarea Muncitorilor în asociaţii profesionale, care trebuie sǎ se preocupe doar de interesele economice şi sociale ale muncitorilor, abţinându-se de la orice activitate politicǎ. Pornindu-se de la convingerea cǎ muncitorii vor intra cu mai multǎ uşurinţǎ în asociaţii (sindicate), rezoluţia preconiza ca acestea sǎ devinǎ “o şcoalǎ pregǎtitoare a partidului.

    *****

    Deşi nu a participat la guvernare, mişcarea social-democrată din România, încă de la început, dar mai ales după înfăptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi făurirea României Mari – unde Partidul Social Democrat din Ardeal, în frunte cu Ioan Fluieraş şi Iosif Jumanca şi Partidul Social Democrat din Bucovina, în frunte cu George Grigorovici, au jucat un rol important şi decisiv, a contribuit la modernizarea şi dezvoltarea economico-socială a ţării, democratizarea vieţii social-politice, obţinerea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi protecţie socială.

    Datorită luptei înaintaşilor noştrii au fost obţinute multe drepturi; dreptul la repaus săptămânal, ziua de muncă de 8 ore, votul universal, dreptul femeilor la vot, asistenţa socială, invăţământ gratuit de 7 clase, dreptul la asociere – sindicate, etc. Din păcate multe din drepturi sociale obţinute în timp au fost pierdute după revoluţia din Decembrie 1989.

    De menţionat contribuţia social-democraţilor conduşi de Constantin Titel Petrescu la realizarea actului de la 23 August 1944, act ce a salvat România de la un dezastru total şi a scurtat cel de al 2-lea război mondial cu 6 luni.

    *

    Din păcate mişcarea social-democrată, în istoria sa, a fost marcată de 4 mari crize.

    – În 1899 trădarea generoşilor – practic toată conducerea partidului a trecut la liberali, mişcarea s-a refăcut după aproape 10 ani, de luptă şi sacrificii, sub conducerea lui I.C. Frimu.

    – În anul 1921 (30 ianuarie – 3 februarie) partidul socialist a suferit o gravă sciziune. O serie de elemente comuniste, cu sprijinul direct al Moscovei şi recurgând la mijloace preluate din arsenalul Kominternului, s-au desprins din partid, constituind la 8 Mai 1921 – Partidul Comunist Român care s-a afiliat la Internaţionala a III-a. Refacerea unităţii social-democraţiei române, la care un rol important l-a avut Constantin Titel Petrescu, a fost realizată în 1927.

    – În anul 1946 Partidul Comunist Român trece la presiuni directe asupra PSD pentru a merge în alegerile din 19 Noiembrie 1946 pe liste comune cu ei. Gruparea autonomiştilor în frunte cu Constantin Titel Petrescu – preşedintele partidului refuză acest lucru. Congresul extraordinar din martie 1946 marchează o nouă sciziune produsă în PSD, de grupul trădător procomunist condus de Lothar Rădăceanu şi Ştefan Voitec.

    La 9 mai 1946 s-a ţinut Congresul de constituire al Partidului Social Democrat Independent, Constantin Titel Petrescu fiind ales preşedinte, iar Adrian Dimitriu secretar general.

    Viaţa Partidului Social Democrat Independent condus de Constantin Titel Petrescu a fost destul de scurtă, căci după alegerile din Noiembrie 1946 când comuniştii, atribuindu-şi prin fraudă victoria acestor alegeri, au dispus interzicerea PSDI, ca dealtfel şi a celorlalte partide istorice (PNŢ şi PNL) cu excepţia aripii trădătoare a PSD.

    La 21- 23 februarie 1948 a avut loc aşa zisul congres de “unificare” prin care PSD – Ştefan Voitec, Lothar Rǎdǎceanu – a fost “înghiţit” de PCR, noul partid luând numele de Partidul Muncitoresc Român – P.M.R, care în 1965 a revenit la denumirea de Partidul Comunist Român.

    Nu putem să nu amintim cu profundă durere şi revoltă că în noaptea de 5 spre 6 mai 1948 Constantin Titel Petrescu şi Adrian Dimitriu au fost arestaţi, iar la 13 iunie 1949 aproape toţi foşti conducători politici şi sindicali social-democraţi au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori şi lagăre. Dintre aceştia, câteva nume de rezonanţă în mişcarea social-democrată; George Grigorovici, Ion Fluieraş, Iosif Jumanca, Ghe. Ene Filipescu, Ilie Predaru au murit în închisori, singura lor vină fiind aceea de a fi crezut în valorile social-democraţiei.

    Prin sentinţa Tribunalului Militar din Bucureşţi din 22 ianuarie 1952, Constantin Titel Petrescu era condamnat la muncă silnică pe viaţă, transformată în temniţă grea pe viaţă, pentru “crima de înaltă trădare”, pentru “crima de surpare a ordinii constituţionale”, pentru “delictul de uneltire contra ordinii sociale” şi pentru “complot în scop de trădare, de surpare a ordinii constituţionale şi de răzvrătire”. Totul s-a petrecut în cadrul unui proces secret, la proces în “interogatorul de inculpat”, Constantin Titel Petrescu declara: “Eu am fost şi sunt adversarul Regimului Comunist şi socotesc că realităţile ţării noastre atunci şi în prezent sunt pentru un regim mic burghez socialist, cu tendinţe către socialism şi nu pentru un regim comunist”. (Iatǎ doctrina noastrǎ sintetizatǎ intr-o singurǎ frazǎ de marele nostrum înaintaş – Constantin Titel Petrescu).

    Timp de aproape opt ani a fost purtat prin închisorile comuniste (la Interne, la Malmaison şi la Sighet), fiind supus unor represiuni, umilinţe şi presiuni greu de imaginat, una din cele mai mârşave fiind pretenţia de a semna o scrisoare (după o “prelucrare” de şase luni făcută de către A. Nicolschi- adjuntul securitǎţii), prin care să-şi reconsidere poziţia din 1946. Referindu-se la acest episod tragic din viaţa inflexibilului fruntaş socialist, Şerban Voinea, unul din liderii care l-au părăsit atunci când a fost în joc soarta social-democraţiei în România, va recunoaşte mai târziu: “Această scrisoare, care a apărut în numărul din 18 decembrie 1955 al organului comunist ”Scânteia”, nu exprima părerile lui Constantin Titel Petrescu. El a căutat ca acest lucru să fie adus la cunoştinţa noastră, cei aflaţi în străinătate. Atins de scorbut şi supus unor presiuni continue, el n-a cedat şi semnat decât pentru a asigura eliberarea şi supravieţuirea unora dintre tovarăşii săi”.

    În cursul anului 1956, ca urmare a intervenţiei liderului laburist Hugh Gaitskell pe lângă Hrusciov, cei mai mulţi dintre deţinuţii social-democraţi “titeliştii”sunt eliberaţi din închisori şi lagăre. Dar, chiar şi după această dată persecuţiile şi chiar arestările unor social-democraţi rămaşi liberi continuă.

    Cu toate greutăţile întâmpinate, totuşi în timpul regimului comunist, social-democraţia română s-a manifestat, atât în ţară cât şi în străinătate.

    În străinătate este bine cunoscută activitatea grupului de social-democraţi români în frunte cu Eftimie Gherman, fost membru permanent al Comitetului Internaţionalei Socialiste.

    În ţară, Adrian Dimitriu – fostul secretar general al Partidului Social Democrat Independent, prin acţiunile sale, concretizate în nenumăratele memorii şi scrisori adresate conducerii Partidului Comunist Român, marca existenţa şi continuitatea mişcării social-democrate în România. Deşi redusă şi limitată la un mic grup, aceasta înţelegea să-şi facă cunoscut punctul de vedere diferit faţă de regim, privind “construirea socialismului în România”.

    Trebuie menţionat deasemeni, că în această perioadă, preşedintele Internaţionalei Socialiste – Bruno Pittermann, aflat într-o vizită în România în 1971, la invitaţia Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a avut a scurtă întrvedere şi cu Adrian Dimitriu. La această întrevedere Adrian Dimitriu i-a prezentat situaţia social-democraţilor din ţară precum şi regretul şi nedumerirea cu privire la atitudinea partidelor socialiste din apus faţă de ei. Într-o scrisoare ulterioară Adrian Dimitriu, îi reproşează atitudinea nepăsătoare şi de neînţeles a delegaţiilor partidelor socialiste din apus, care au început să ne viziteze ţara la invitaţia Partidului Comunist Român, fără a lua contact cu social-democraţii români.

    “Tovarăşii socialişti au venit în ţară, însă nici unul dintre ei nu a avut curiozitatea să vada pe vreunul dintre prietenii lor socialişti de aici, care au luptat şi au suferit pentru ideile socialiste şi democrate şi care se menţin şi acum pe aceeaşi linie de gândire şi acţiune.

    Vă închipuiţi cum am putut privi noi sosirea în ţară a atâtor membri şi conducători ai partidelor social-democrate, care nu s-au preocupat de existenţa şi de soarta unora dintre fraţii de idei, care s-ar fi simţit onoraţi, dar mai ales încurajaţi văzând că ceilalţi tovarăşi de lupta nu i-au uitat.

    Nu cred că vreun membru reprezentativ al Partidului Comunist din orice ţară să nu folosească asemenea ocazii pentru a-şi susţine tovarăşii din ţarile capitaliste. Ori la noi, vin mereu social-democraţi, se plimbă braţ la braţ cu comuniştii şi fac declaraţii, fără să se gândească cât de mult ne răneşte această atitudine nepăsătoare pe noi cei de aici, cărora ni se râde în nas, afirmându-ni-se (şi pe bună dreptate), că suntem evitaţi şi menţinuţi în umbră chiar şi de pretinşii noştri tovarăşi.

    La toate acestea se mai adaugă lipsa orcărei manifestări directe în sprijinul nostru.

    Refuzul de a ni se acorda paşapoartele cerute, regimul de continua supravrghere în care trăim, interzicerea organelor de presă ale partidelor socialiste din apus şi cenzurarea corespondenţei ar trebui să constituie motive permanente de protest ale Internaţionalei şi ale reprezentanţilor partidelor care ne viziteaza ţara şi să figureze, în primul rând, în orice acţiune şi în declaraţii şi moţiunile adoptate.

    Internaţionala este a tuturor social-democraţilor, de oriunde ar fi, şi ea trebuie să se preocupe, mai ales, de aceia care se găsesc în situţii grele”.

    *

    Imediat după 22 Decembrie 1989, Adrian Dimitriu – fostul secretar general al Partidului Social Democrat Independent şi Sergiu Cunescu, împreună cu alţi veterani social-democraţi, au reconstituit Partidului Social Democrat Român – PSDR, unul dintre cele trei partide îstorice, alături de PNŢ-CD şi PNL. Preşedintele PSDR-ului în perioada 1990 – 1999 a fost Sergiu Cunescu una din figurile distinse şi deosebite ale politicii româneşti în primii ani după Revoluţie, iar preşedintele de onoare a fost Adrian Dimitriu pâna la decesul său din 1994. În Partidul Social Democrat Român, am activat şi eu, având ca responsabilitate gestionarea patrimoniului partidului.

    După alegerea lui Alexandru Athanasiu în fruntea PSDR, survenită în 1999, a urmat preluarea treptată a acestui partid de către Partidul Democraţiei Sociale din România – PDSR, fostul FDSN-FSN-PCR, mai întâi printr-o alianţa electorală în 2000 şi apoi fuziunea din 2001.

    Este bine de ştiut că acţiunea lui Alexandru Athanasiu (acest Voitec II ) de vânzare a PSDR-ului făcută PDSR-ului – partidul foştilor comunişti, a fost dezavuată public printr-o scrisoare descisă de către Sergiu Cunescu, preşedintele de onoare al PSDR la aceea data, cităm din scrisoare – “în ceea ce-i priveşte pe cei care ar oferi partidul altora, îi asigur că au locuri asigurate pe piedestalul pe care îi aşteaptă: renegaţii din 1899, Lotar Rădăceanu, Ştefan Voitec, Ionescu “Plastograful” din 1946 şi alţii (sn). Cu aceasta ocazie Sergiu Cunescu şi-a anunţat retragerea şi promisiunea că va fi printre cei care vor continua “în demnitate firul vieţii Partidului Social Democrat Român” (vezi scrisoarea).

    *

    Fuziunea dintre Partidul Social Democrat Român – PSDR cu Partidul Democraţiei Sociale din România – PDSR, realizată în iunie 2001, prin trădarea lui Al. Athanasiu, sub denumirea de Partidul Social Democrat – PSD, nu a adus nimic nou privind acţiunea şi manifestarea social-democrată a noii formaţiuni politice. Aceasta fuziune, nu a fost decât o acţiune de confiscare a unui titlu şi o încercare de substituire a unei doctrine generoase, cea a social–democraţiei pe care cândva comuniştii au catalogat-o ca “fascistă”. Momentul 2001 nu este decât o reeditare a celor petrecute în 1948, când gruparea comunizantă a PSD condusă de Rădăceanu – Voitec, a fuzionat cu PCR sub denumirea de PMR, care în 1965 a revenit la denumirea de PCR. Este interesant de urmărit aceste schimbări de nume şi după 1989; întâi a fost Frontul Salvării Naţionale – FSN ( format în cea mai mare parte din cadrele fostul PCR), urmat de Frontul Democrat al Salvării Naţionale – FDSN, apoi Partidul Democraţiei Sociale din România – PDSR, iar acum Partidul Social Democrat – PSD.

    Tactică din anii 50, a partidul comunist de a se folosi de “tovarăşii de drum”, pentru preluarea totală a puterii, a fost folosită şi astăzi. Aşa şi acum, urmaşii foştilor comunişti, au avut nevoie de Partidul Social Democrat Român, pentru a avea un titlu modern şi o deschidere în Internaţionala Socialistă.

    La congresul de constituire a Partidului Social Democrat – PSD, D-nii A. Năstase şi Al. Athanasiu, vorbeau de un transfer de “legitimitate istorică” de la PSDR la noul PSD şi de o legitimitate revoluţionară a PDSR-ului de la FSN.

    De unde legitimitate istorică a noului PSD?!, prin cine a fost transferată această legitimitate?! În conducerea de vârf a noului PSD, nu a fost cooptat nici măcar un singur veteran social-democrat, nemaipunând la socoteală, că membrii conducerii PSD, au fost toţi membrii ai partidului comunist, unii dintre ei având funcţii înalte în conducerea PCR şi UTC (Uniunea Tineretului Comunist).

    În contrast cu PSD, în conducerea Partidului Social Democrat al Muncitorilor – PSDM (Comitetul Executiv Central) au fost prezenţi veteranii social-democraţi; Ioan Strachinaru, Constantin Constantinescu, Gheorghe Brǎtescu, iar preşedintele partidului – Constantin V. Ionescu nu a fost membru al partidului comunist.

    *

    Demersul din 1999 al grupului condus de Constantin V. Ionescu, ce cuprindea toţi veteranii social-democraţi în viaţǎ – Constantin Constantinescu, Nicolae Jurca, Livius Morariu, Ioan Străchinaru, Ioan Tipei, de reconstituire şi refacere a social-democraţiei autentice în România, prin Partidul Social Democrat “Constantin Titel Petrescu” (PSD – CTP), intuind exact ce se va întâmpla cu PSDR, după preluarea conducerii de către Al. Athanasiu, cunoscând oportunismul politic al acestui personaj ce nu avea nimic în comun cu social-democraţia, el venind în PSDR de la PAC, s-a dovedit inspirat şi benefic pentru apărarea şi promovarea valorilor social-democraţiei române. La Partidul Social Democrat “Constantin Titel Petrescu” (PSD – CTP) condus de Constantin V. Ionescu, au aderat ulterior şi cei care nu au fost de acord cu fuziunea dintre PSDR si PDSR împreună cu Sergiu Cunescu, care în calitate de preşedinte onorific al PSD – CTP, ne-a încurajat şi îndrumat până la decesul sau survenit prematur în martie 2005.

    Este bine de ştiut ca la inmormântarea lui Sergiu Cunescu din cimitirul Bellu a venit şi Alexandru Athanasiu care a încercat să ia şi cuvăntul dar a fost impiedicat de familie şi scos afară. Singurele discursuri acceptate au fost ale preotului, prietenului de familie – Dl. Dumitriu, veteranul Constantin Constantinescu şi preşedintelui Partidului Social Democrat “Constantin Titel Petrescu” PSD – CTP – Constantin V. Ionescu.

    *

    Revenirea la vechea denumire istoricǎ a partidului nostru – Partidul Social Democrat al Muncitorilor PSDM s-a fǎcut în anul 2011 prin schimbǎrii denumirii Partidului Social Democrat “Constantin Titel Petrescu”.

    Prin Partidul Social Democrat al Muncitorilor PSDM se asigurǎ o continuitate neîntreruptǎ, a mişcǎrii social-democrate autentice din România şi o legitimitate istoricǎ de netǎgǎduit, la aniversarea a 125 de la fondarea primului partid social democrat din România PSDMR din anul 1893.

    Constantin V. IONESCU

    Bibliografie:

    – Istoria Social-Democraţiei din România de Nicolae Jurca

    – Socialismul în Romania de Constantin Titel Petrescu.

    Revocarea procurorului-şef al DNA Laura Codruţa Kovesi

    Ministrul Justiţiei Tudorel Toader a anunţat în seara zilei de 22 februarie cǎ declanşeazǎ procedura de revocare a procurorului-şef al DNA Laura Codruţa Kovesi pentru “acte şi fapte de netolerat intr-un stat de drept”. Aceasta cerere a fost facutǎ dupǎ prezentarea unui raport temeinc, foarte bine argumentat. Concluziile sunt fundamentate pe un numǎr de 20 de puncte care prezintǎ 20 de categorii de acte şi fapte menţionate, pentru perioada februarie 2017-februarie 2018.

    În schimb preşedintele Romaniei Klaus Iohannis declara ca nu sunt motive pentru revocarea procurorului-sef DNA Laura Codruţa Kovesi si cǎ este foarte multumit de activitatea DNA şi a conducerii DNA, CSM – sectia de procurori a dat aviz negativ cererii de revocare a Laurei Codruta Kovesi, ambasadele strǎine o apara, Uniunea Europeana a trimis pe prim-vicepreşedintele Frans Timmermans la Bucureşti sa-i pledeze cauza şi sǎ spuna cǎ propunerea de revocare a şefei DNA nu trebuie fǎcuta de un ministru, iar verificarea activitǎţii magistraţilor trebuie fǎcutǎ de magistraţi, nu de politicieni, deşi în ţǎrile occidentale cele mai importante din UE, Germania şi Franţa, ministrul justiţiei are aceasta prerogativǎ.

    Totul în numele “luptei împotriva corupţiei”, România este o ţarǎ coruptǎ şi trebuie curǎţatǎ. Dar corupţia cine a adus-o în România?, unde sunt corupǎtorii? De ce DNA nu a anchetat nici-o firmǎ strǎinǎ? (vezi cazurile Microsoft, Alro Slatina, Metcel), nici-un dosar de privatizare strategicǎ, nu cumva strǎinii au dat şpaga!.

    Justiţa nu are nici-o vinǎ privind privatizǎrile şi restituirile? Nu Justiţia a dat girul legal jefuirii României prin privatizare şi restituire! Aici venim cu douǎ exemple:

    – Cum se explica recunoaşterea unei organizaţii post-revoluţionare, este vorba de Forumul Democrat al Germanilor din România, ca sucesoare a unei organizaţii hitleriste (Grupul Etnic German) şi restituirea patrimoniului acestei organizaţii?, când prin prevederile Armistiţiului şi a Tratatului de Pace de la sfârşitul celui de-al II-lea rǎzboi mondial, patrimoniul Grupului Etnic German, (nu mai insistǎm asupra modului cum a fost obţinut acest patrimoniu, când aceastǎ organizaţie acţiona ca un stat în stat) a trecut în proprietatea Statului Român, nu regimul comunist a confiscat acest patrimoniu.

    – Cum de s-a fǎcut restituirea proprietǎţilor foşilor grofi din Ardeal, urmaşilor acestora?, când dupǎ sfârşitul primului rǎzboi mondial, Statul Român a plǎtit despǎgubiri în aur Ungariei, pentru proprietǎţile celor care au ales sǎ plece din Ardeal în Ungaria, în urma Procesul Optanţilor de la Liga Naţiunilor, când reprezentantul României a fost Nicolae Titulescu.

    V-aţi pus întrebarea, de ce suntem în acesta situaţie? Pentru cǎ România a ajuns o colonie a Statelor Unite şi a ţǎrilor occidentale, graţie guvernanţilor pos-decembrişti şi în mod special a fostului preşedinte Traian Bǎsescu care a acceptat amplasarea de baze militare strǎine pe teritoriul naţional şi a creat aşa-zisul stat paralel, punǎnd SRI-ul şi DNA-ul în slujba ţǎrilor strǎine.

    Printre dezvǎluirile fostului deputat Sebastian Ghiţǎ, un apropiat al fostului prim-adjunct al SRI Florian Coldea si al sefei DNA Laura Codruţa Kovesi, care spunea cǎ a participat cu aceştiea, la mai multe întâlniri în sediile SRI, la care era prezent şi ”şeful staţiei CIA din România”, prezentǎnd şi o carte de vizita a acestuia şi cǎ Florian Coldea şi Laura Codruţa Kovesi sunt ofiţeri (agenţi) ai unui serviciu de informaţii al unei ţǎri partenere foarte importante (nu este greu de ghicit cǎ este vorba CIA). Din pǎcate acestǎ dezvǎluire nu s-a bucurat de o dezbatere deosebitǎ în spaţiu public şi care dupǎ pǎrerea noastrǎ explica situaţia în care ne gǎsim. Controlul serviciilor de informaţii şi al Justiţiei sunt în mâna puterilor coloniale, care au luat fiecare câte o halca din ţara noastrǎ. Nu ţǎrile occidentale ne-au şantajat şi condiţionat cu intrarea în NATO şi UE în numele aşa ziselor reforme, pentru a pune mâna pe cele mai importante unitǎţi economice şi pe resursele naturale ale ţǎrii noastre!. Acum când deţin pârghiile strategice ale economiei dau bǎtǎlia pentru acapararea ultimilelor resurse pe care le mai avem şi eliminarea a oricǎrei urme de capital românesc.

    Demersul curajos al ministrului Justiţiei Tudorel Toader trebuie felicitat. Aşa cum în ţimpul lui Nicolae Ceauşescu, agenţii KGB cum erau descoperiţi erau înlocuiţi din funcţie, trecuţi pe linie moartǎ şi ţinuţi sub supraveghere (judecarea pentru trǎdare nu se putea face pentru cǎ Uniunea Sovieticǎ era aliatul nostru cel mai important!), tot aşa trebuie procedat şi acum. Acesta se poate face numai cu conducǎtori patrioţi si un SRI care sǎ serveascǎ interesele poporului român.

    Dragi români trebuie sǎ ne unim şi sǎ declanşǎm lupta pentru eliberare naţionalǎ, sǎ spunem STOP jefuirii ţǎrii noastre şi exploatǎrii poporului român. Alte ţǎrii foste socialiste ca şi noi, Ungaria şi Polonia, s-au trzit mai demult. Occidentul nu a dorit integrarea fostelor ţǎri socialiste în UE şi NATO ca parteneri cu drepturi egale ci ca ţǎri vasale, ca pieţe de desfacere pentru produsele lor şi ca surse de materii prime şi de resurse umane.

    Aşa dupa cum spune deviza noastrǎ, vǎ facem chemarea:

    VENIŢI CU NOI,

    SǍ NE LUǍM ŢARA ÎNAPOI!

    Ultimul Guvern al Romaniei Socialiste vs Guvernul Romaniei Democrate PSD-ALDE

    Comparatie intre ultimul Guvern al Romaniei Socialiste si Guvernul Romaniei Democrate al actualei coalitii guvernamentale (PSD-ALDE). Daca in structura guvernului comunist erau cu preponderenta ministerele industrial-economice care conduceau nemijlocit activitatea industrial-economica a tarii, actuala structura guvernamentala are doua ministere economice (Energie si Economie).

    Guvernarile post-decembriste se ocupa de inventarea si colectarea de taxe si impozite si de organizarea de licitatii, in loc sa se ocupe nemijlocit de dezvoltarea si sustinerea economiei si administrarea tarii. In schimb au o structura guvernamentala foarte stufoasa cusute de agentii autonome cu cele mai aberante obiecte de activitate, scapate de controlul guvernamental, care nu servesc interesele nationale.

    Deosebirea intre economia de stat centralizata si economia de piata este ca in economia de stat guvernantii se ocupau direct de productia si valorificarea bunurilor, pe cand in economia de piata guvernantii lasa la voia intamplarii activitatea economica inclusiv asigurarilor utilitatilor si serviciilor publice pentru populatie.

    Romania socialista era o tara suverana, libera si independenta stapana pe propriu destin, in timp ce acum, Romania a ajuns o colonie a puterilor occidentale, infiintand chiar un post de vicepremier pentru implementarea parteneriatelor strategice, in primul rand cu Statelor Unite.

    div.full {
    width: 100%;
    float: left;
    display: block;
    }
    div.half {
    width: 45%;
    float: left;
    display: inline;
    }
    div.middle {
    width: 10%;
    float: left;
    display: inline;
    }

    Ultimul Guvern al Romaniei Socialiste

     

    Guvernul Romaniei Democrate (PSD-ALDE)

    Prim Ministru – Constantin Dascalescu

     

    Prim Ministru – Viorica Dancila

    9 Vice-Prim-Ministri

     

    4 Vice-Prim-Ministri

    Ministrul de Interne

     

    Ministrul Afacerilor Interne

    Ministrul de Externe

     

    Ministrul Afacerilor Externe

    Ministrul Justitiei

     

    Ministrul Justitiei

    Ministrul Apararii Nationale

     

    Ministrul Apararii

    Presedintele Comitetului de Stat al Planificarii

     

     

    Ministrul Finantelor

     

    Ministrul Finantelor

    Ministrul Industriei Metalurgice

     

     

    Ministrul Industriei Chimice

     

     

    Ministrul Industriei Petrochimice

     

     

    Ministrul Minelor

     

     

    Ministrul Petrolului

     

     

    Ministrul Energiei Electrice

     

    Ministrul Energiei

     

     

    Ministrul Economiei

    Ministrul Industrializarii Lemnului si a Materialelor de Constructii

     

     

    Ministrul Constructiilor Industriale

     

     

    Ministrul Industriei Constructiilor de Masini

     

     

    Ministrul Industriei Electrotehnice

     

     

    Ministrul Industriei Usoare

     

     

    Ministrul Agriculturii si Industriei Alimentare

     

    Ministrul Agriculturii

    Ministrul Silviculturii

     

    Ministrul Apelor si Padurilor

    Presedintele Consiliului National pentru Protectia Mediului Inconjurator

     

    Ministrul Mediului

    Ministrul Industriei Alimentare

     

     

    Ministrul Contractarii si Achizitionarii Produselor Agricole

     

     

    Ministrul Comertului Interior

     

    Ministrul pentru Mediul de Afaceri, Comert si Andreprenoriat

    Ministrul Comertului Exterior si Cooperarii Economice Internationale

     

     

    Ministrul Aprovizionarii Tehnico Materiale si Controlului Gospodaririi Fondurilor Fixe

     

     

    Ministrul Transporturilor si Telecomunicatiilor

     

    Ministrul Transporturilor

     

     

    Ministrul Comunicatiilor

    Ministrul Turismului

     

    Ministrul Turismului

    Ministrul Sanatatii

     

    Ministrul Sanatatii

    Ministrul Muncii

     

    Ministrul Muncii

    Ministrul Educatiei si Invatamantului

     

    Ministrul Educatiei

     

     

    Ministrul Cercetarii

     

     

    Ministrul Dezvoltarii

    Ministrul pentru Problemele Tineretului

     

    Ministrul pentru Tineret si Sport

     

     

    Ministrul Relatia cu Parlamentul

    Ministru Secretar de Stat, Sef al Departamentului Securitatii Statului

     

     

    Ministru Secretar de Stat la Ministerul de Externe

     

     

    Ministru Secretar de Stat, Sef al Departamentului Industriei Alimentare

     

     

    Ministru Secretar de Stat, Sef al Departamentului Agriculturii de Stat

     

     

    Ministru Secretar de Stat la Ministerul Agriculturii si Industriei Alimentare

     

     

    Ministru Secretar de Stat, Sef al Departamentului Aprovizionarii Tehnico-Materiale la Comitetul de Stat al Planificarii si Aprovizionarii Tehnico Materiale

     

     

    2 Ministri Secretar de Stat la Ministerul Comertului Exterior si Cooperarii Economice Internationale

     

    Ministrul pentru Implementarea Parteneriatelor Internationale

     

     

    Ministrul Delegat pentru Afaceri Europene

     

     

    Ministrul Fondurilor Europene

     

     

    Ministrul Romanilor de Pretutindeni

    Sef al Centralei-Departament a Geologiei

     

     

    Presedintele Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste

     

    Ministrul Culturii

    Presedintele Consiliului National pentru Stiinta si Tehnologie

     

     

    Prim-Vice-Presedintele Consiliului National pentru Stiinta si Tehnologie

     

     

    Ministru Secretar de Stat la Consiliul National pentru Stiinta si Tehnologie

     

     

    Presedintele Comitetului pentru Problemele Consiliilor Populare

     

     

    Prim-Vice-Presedinte al Comitetului de Stat al Planificarii

     

     

    Presedintele Comitetului de Stat pentru Preturi

     

     

    Presedintele Consiliului National al Apelor

     

     

    Presedintele Comitetului de Stat pentru Energie Nucleara

     

     

    Presedintele Uniunii Nationale a Cooperativelor Agricole de Productie

     

     

    Presedintele Departamentului Cultelor

     

     

     

     

    135 de Secretari de Stat

     

     

    200 de Sub-Secretari de Stat