Sergiu
Cunescu

1923 - 2005
Am insa convingerea ca in situatia in care PSDR ar fi in pericol sa se dizolve in masa PDSR, se vor gasi persoane care vor reusi sa continue in demnitate firul vietii Partidului Social Democrat Roman. Eu voi fi printre ei fidel idealurilor noastre din trecut si din viitor." (Citat din Scrisoarea Deschisa a lui Sergiu Cunescu, din anul 2000, in care condamna conducerea PSDR pentru ca s-a predat PDSR).

1 Decembrie 1918 - Marea Unire

Contribuţia social-democraţilor la înfăptuirea Marii Uniri şi făurirea României Mari

Mişcarea socialistă din România recunoştea necesitatea şi legitimitatea unirii tuturor românilor în cadrul graniţelor etnice fireşti. Constantin Dobrogeanu-Gherea afirma fără echivoc, în noiembrie 1914, că “unirea tuturor românilor care grăiesc aceeaşi limbă este un drept şi o necesitate istorică”. La rândul său, M. Gh. Bujor a relevat rolul ce îl au patriile libere şi independente pentru dezvoltarea de sine stătătoare a popoarelor. “Patriile sunt cadrele naturale şi istorice de dezvoltare a popoarelor. În aceste cadre – afirma militantul socialist – s-a întemeiat pentru fiecare naţiune o existenţă proprie, cu tradiţiile ei, cu viaţa ei sufletească, cu idealurile ei, element preţios şi indispensabil în conceptul civilizaţiei generale […]. Acesta este unul – evident, nu singurul – din motivele pentru care social-democraţia se ridică împotriva ciuntirii ţărilor constituite, împotriva suprimării vieţii naţionale a popoarelor”. Ceea ce deosebea pe socialişti de toate celelalte forţe politice, venind în conflict cu opinia publică românească în general, erau căile preconizate pentru eliberarea naţională şi unitatea statală.

Socialiştii, îndeosebi cei din Vechiul Regat, considerau că unitatea naţională nu se putea înfăptui pe calea războiului, ci doar a revoluţiei socialiste. În momentul în care a izbucnit primul război mondial, conducătorii mişcării socialiste s-au pronunţat pentru neutralitate, pe care o considerau singura soluţie valabilă. În rezoluţia Congresului extraordinal al Partidului Social-Democrat din România din 10/23 august 1914 se afirma, printre altele: “Congresul se ridică împotriva oricăror aventuri războinice şi declară că singura politică compatibilă cu interesele vitale ale ţării este neutralitatea sinceră şi definitivă, pentru a cărei menţinere muncitorimea română se va lupta chiar cu preţul sângelui său”. După intrarea României în război, în august 1916, deşi P.S.D. nu şi-a reconsiderat poziţia, afirmându-şi în continuare pacifismului şi internaţionalismul, social-democraţii au făcut dovada că sunt sensibili la ideea unităţii naţionale şi s-au integrat efortului general naţional, aducându-şi partea de contribuţie la deznodământul favorabil al luptelor. Socialiştii care au fost mobilizaţi şi trimişi pe front şi-au făcut datoria, mulţi dintre ei au căzut în luptă. Încă din primele luni ale războiului, Partidul Social-Democrat a pierdut pe secretarul Comitetului Executiv, Dimitrie Marinescu, care a murit străpuns de baioneta inamicului în luptele pentru forţarea Carpaţilor. În primăvara anului 1917 a căzut la datorie dr. Ottoi Călin, membru al Comitetului Executiv al P.S.D. şi redactor al revistei “Viitorul social”, care, în calitate de medic militar, s-a aflat în punctele cele mai fierbinţi ale bătăilor pentru îngrijirea răniţilor. Din numărul mare al socialiştilor înrolaţi în armata română şi care şi-au jertfit viaţa în aprigile confruntări ale războiului, mai cităm, exemplificativ, pe Ion Tihoc (Turnu Severin), Nicu B. Mihăilescu şi Moise Croitoru (Bucureşti), Josef Liszt (Piatra Neamţ), Teodor Popescu (Ploieşti), Al. Bezdeleanu, Gh. Liţescu şi N. Constantinescu (Piteşti), Ulise Vasilescu (Călăraşi) ş.a.

Socialişti din Transilvania, fapt cu totul remarcabil, au găsit modalităţi mai adecvate de împletire a propriei doctrine cu patriotismul. La Congresul al VIII-lea al secţiei române a Partidului Social-Democrat din Austro-Ungaria (octombrie 1913), Iosif Ciser afirma că românii de dincolo de Carpaţi nu puteau obţine eliberarea socială înainte de a fi cucerit pe cea naţională. La 9 octombrie 1917, la o şedinţă comună cu comitetele socialiste, german şi sârb, socialiştii români au cerut, pentru prima dată, respectarea dreptului la autodeterminare absolută. Ei au respins orice compromis, pe această temă, la congresul extraordinar al M.Sz.D.P-ului (Partidul Social-Democrat Maghiar) din octombrie 1917. Pe de altă parte, odată cu începerea primului război mondial, neînţelegerile şi controversele pe teme economice şi sociale dintre socialiştii români şi Partidul Naţional Român au încetat brusc.

Ideea că lupta de eliberare socială şi lupta de eliberare naţională sunt indisolubil legate a fost reafirmată şi la Congresul al IX-lea (mai 1918) al socialiştilor români din Transilvania. În cursul evenimentelor din septembrie 1918, conducătorii socialişti au luat hotărârea de a conlucra cu Partidul Naţional Român pentru organizarea luptei naţionale a românilor din Transilvania şi Banat. La începutul lunii octombrie 1918 a avut loc, la Budapesta, la hotelul “Jägerhom”, întâlnirea dintre reprezentanţii celor două partide româneşti, care s-au pronunţat pentru colaborare în cadrul unui consiliu comun. Conlucrarea dintre cele două partide s-a înfăptuit, în chip firesc, pe temeiul dezideratului comun de eliberare socială şi naţională. “Şi dacă poporul român manifesta pentru eliberare naţională şi dezrobire socială – sublinia fruntaşul socialist Tiron Albani – o făcea pentru că în mintea lui aceste idealuri se contopeau, formând o singură credinţa. Pentru el faptul că socialişti ‘conlucrează’ cu naţionali este o chezăşie”. La 12 octombrie 1918, în şedinţa în care Comitetul Executiv al P.N.R. a hotărât acceptarea conlucrării cu secţia română a Partidului Social-Democrat din Ungaria, a fost adoptată şi declaraţia de independenţă redactată de Vasile Goldiş şi citită în parlamentul maghiar la 18 octombrie de Alexandru Vaida-Voievod. Această declaraţie de autodeterminare; care a stat la baza întregului program de luptă a românilor până la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, a fost, sprijinită de socialişti. La şedinţa din 28 octombrie 1918, Comitetul Central al secţiei române a M.Sz.D.P. a decis trimiterea unei delegaţii la deputaţii naţional-români din parlamentul maghiar, pentru a discuta în detaliu formarea Consiliului Naţional Român. O zi mai târziu, delegaţia socialiştilor, formată din Ion Flueraş şi Ion Mihuţ, s-a întâlnit la hotelul “Jägerhorn” din Budapesta cu Şt. Cicio-Pop, Teodor Mihali, Aurel Lazăr, Alexandru Vaida Voievod şi Aurel Vlad, reprezentanţi ai Partidului Naţional Român, cu care au hotărât constituirea Consiliului Naţional Român. La 31 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central, în componenţa căruia au intrat şase reprezentanţi ai social-democraţilor (Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu, Bazil Surdu) şi şase reprezentanţi ai naţionalilor (Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod, Teodor Mihali, Aurel Lazăr şi Aurel Vlad). Anunţând constituirea C.N.R.C., ziarul “Adevărul” consemna în ediţia sa specială din 3 noiembrie 1918: “Românii din Ungaria şi Transilvania şi-au constituit Consiliul Naţional Român ca unicul for care reprezintă voinţa poporului român şi se bazează pe libera hotărâre asigurată de curentul vremii şi de voinţa popoarelor libere”.

Constituirea C.N.R.C. a dat un nou impuls luptei pentru eliberarea Transilvaniei şi unirea ei cu Ţara. Conducătorii mişcării social-democrate au desfăşurat o febrilă activitate şi şi-au sincronizat poziţia şi acţiunile cu ale întregii mişcări de eliberare naţională şi cu prilejul tratativelor desfăşurate la Arad, în luna noiembrie, cu delegaţia Consiliului Naţional Maghiar. Fruntaşii mişcării socialiste, Enea Grapini, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş, s-au situat pe aceleaşi poziţii intransigente cu întreaga delegaţie română, afirmând hotărârea nestrămutată a românilor de a-şi decide singuri soarta în numele principiului şi dreptului popoarelor la autodeterminare. Încercarea liderului socialist maghiar Bokány Dezsö, membru al delegaţiei condusă de Oszkár Jászi, de a demonstra socialiştilor români necesitatea rămânerii în cadrele statului maghiar, a primit o ripostă categorică. “Socialiştii români – avea să-şi amintească Tiron Albani – au replicat că poporul român, care a fost atât de prigonit de feudalii maghiari prin administraţia lor nedreaptă şi atât de asuprit de fioroşii lor jandarmi, doreşte hotărât despărţirea totală şi absolută de Ungaria”. În timpul tratativelor, social-democraţii maghiari au sprijinit energic planul de compromis al lui O. Jászi, prin care se preconiza crearea unor enclave etnice, în detrimentul autodeterminării naţionale. Aceasta a marcat ruptura dintre socialiştii români şi Partidul Social-Democrat din Ungaria (M.Sz.D.P.).

Eşuarea tratativelor de la Arad a ridicat în mod nemijlocit problema despărţirii Transilvaniei de Ungaria şi unirea ei cu România. În aceste împrejurări, Consiliul Naţional Român Central a adresat, la 18 noiembrie 1918, un manifest către popoarele lumii, aducându-le la cunoştinţă hotărârea naţiunii române de a înfiinţa “pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent” de a “peri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea”. Faţă de această hotărâre, socialiştii români şi-au reafirmat, fără echivoc, poziţia lor faţă de unire: “Partidul Social-Democrat Român din Transilvania şi Ungaria stă pe baza dreptului de liberă dispoziţie a popoarelor şi este întru totul de acord cu Comitetul român, când cere independenţa desăvârşită a românilor din fosta Ungarie. Am suferit destul, am suportat veacuri de-a rândul ruşinosul jug al robiei naţionale, am fost destul sluga altora, am trăit în mizerie şi neştiinţă şi întuneric, am adunat destule comori altora – deci vrem să fim singuri stăpâni pe destinele noastre. Dar mai mult. Unul din visurile noastre cele mai frumoase e unirea tuturor românilor. Vrem ca toată suflarea românească să vieţuiească într-un stat, vrem ca prin unirea tuturor ţărilor româneşti să devenim un popor mare, înaintea căruia să fie deschise toate căile ce duc spre progres şi fericire […] vrem unirea cu România, însă numai în cazul că şi România se va transforma intr-un stat democrat”. La 1 decembrie 1918, ziarul “Adevărul” exprima, din nou, poziţia socialiştilor faţă de unire: “Adunarea naţională va trebui să declare în mod sărbătoresc că susţine autonomia Ardealului liber, cel puţin până atunci când şi-n România se vor schimba stările triste ce domnesc”.

Rezultă că opţiunea conducătorilor socialişti români pentru unire era definitivă, dar ei aveau serioase rezerve faţă de sistemul social-politic din România. Din aceste considerente, ei vor insista ca Transilvania şi celelalte ţinuturi locuite de români să li se rezerve autonomia până când vor exista suficiente garanţii în legătură cu reformele constituţionale şi economice care să asigure muncitorilor şi ţăranilor un standard de viaţă la nivelul statelor civilizate.

De pe o asemenea poziţie de principiu, în şedinţa lărgită din după amiaza zilei de 30 noiembrie 1918, reprezentanţii socialiştilor din C.N.R.C., secundaţi de câţiva intelectuali şi muncitori (Emil Isac, dr. Eleonora Lemeny, Traian Novac, Vasile Ilea ş.a.), au adus amendamente la proiectul de rezoluţie ce urma să fie prezentat Marii Adunări de la Alba Iulia. Articolul I al Rezoluţiei a fost amendat de socialişti în sensul că se “decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”, şi nu cu “Regatul român”, aşa cum se prevăzuse iniţial. Argumentul socialiştilor, dincolo de motivaţii de principiu, era că “regatul poate fi trecător, România este veşnică”. În cadrul aceleiaşi întruniri, fruntaşul socialist Ion Mihuţ a condiţionat acceptarea articolului I numai atunci când la articolele II-VI vor fi înscrise prevederi social-economice în favoarea “păturilor de jos”. El a combătut orice tendinţă de ignorare a revendicărilor sociale: “Acel ţăran care vine aici, vine cu gândul să ducă de aici pământ şi drepturi şi pe această bază vrea să se unească; asuprirea pe care a îndurat-o îl îndeamnă să vină aici pentru ca să fie om liber; nu vrea să fie ca cei de dincolo, unde l-au privit pe ţăran ca pe un dobitoc […] aceasta nu înseamnă că noi nu vrem unirea; vrem simplu ca să avem condiţia, că nici posibilitatea asupririi ţăranului să nu mai fie”.

La articolul II, reprezentanţii socialiştilor au susţinut şi motivat necesitatea menţinerii unei autonomii provizorii până la alegerea Constituantei. În acest sens, au vorbit Ion Flueraş, Iosif Jumanca, I. Mihuţ, Emil Isac, Traian Novac şi alţii.

Includerea punctelor 5 şi 6 de la articolul III (reforma agrară radicală şi asigurarea de drepturi şi avantaje pentru muncitori, aşa cum erau legiferate în cele mai avansate ţări) se datorează în chip hotărâtor, socialiştilor. Evocând modul în care s-a ajuns la înscrierea acestor revendicări în Rezoluţie, Ion Flueraş îşi amintea: “Trebuie însă să recunosc că, în principiu, nici reprezentanţii Partidului Naţional Român nu se opuneau punctelor înscrise în acea rezoluţie, numai că nu credeau în oportunitatea lor. Ni s-a obiectat la început că de abia Constituanta întregii ţări unite va putea să fixeze principiile pe bază cărora se va face unirea. Noi socialişti, am cerut însă insistent ca, încă înainte de încheierea păcii, ba tocmai în vederea Conferinţei de la Paris, să votăm o rezoluţie cu principii largi democratice, pentru ca să se ştie acolo că vrem să întemeiem o Românie Mare, pe baza ideilor de libertate”.

La rândul său, publicistul Ion Clopoţel a relevat atât contribuţia socialiştilor la înfăptuirea unităţii naţionale, cât şi democratismul şi patriotismul lor generos. Subliniind importanţa contribuţiei social-democraţilor “pentru valoarea morală şi internaţională a hotărârilor Albei Iulii”, I. Clopoţel adauga: “Mai avem datoria să înregistrăm ceva: printre susţinătorii cei mai tenaci ai unei adunări generale a românimei ardelene, cu orce preţ şi gata la orce sacrificii, erau ei, socialiştii români inimoşi, generoşi şi dornici să întemeieze o ţară românească model de democraţie şi de civilizaţie”. Socialişti români, mai completa I.Clopoţel “nu excludeau naţionalismul, dimpotrivă luptau pentu o patrie a naţiunii române, pentru un naţionalism pur şi uman. Însuşi faptul energicei lor deciziuni de a se desiobăgi de partidul social-democrat al Ungariei, rămâne un titlu de înţelepciune politică”.

La adunarea naţională de la Alba Iulia, care avea să proclame unirea Transilvaniei cu România, au participat pe lângă imensa mulţime, 1228 de delegaţi aleşi, atât în circumscripţiile judeţene, cât şi de organizaţiile politice, economice, culturale, religioase, militare şi sportive româneşti. Printre ei se aflau 150 de delegaţi ai social-democraţiei, care reprezentau peste 70.000 de muncitori organizaţi. Alături de fruntaşii socialişti cunoscuţi: Ion Flueraş, Ion Mihuţ, Tiron Albani, Iosif Jumanca, Enea Grapini, Emil Isac, Bazil Surdu, Iosif Receanu, Petre Bernau, Zaharia Pop, Victor Tafleu, dr. Valer Roman ş.a., erau prezenţi delegaţi ai secţiilor social-democrate din Braşov (Leon Munteanu şi George Grădinar), Deva (Dionisie Pârvu şi Petre Selejan), Lugoj (George Urzică), Orăştie (Ioan Herţa şi Adam Olteanu), Rodna Veche (Alexandru Cărdean, Victor Sângeorzan şi Iosif Tapalagă), Turda (Ion Pescariu şi Ion Ghişiu), Timişoara (Traian Novac) ş.a.

Ca recunoaştere a rolului şi contribuţiei lor la lupta pentru unire, socialiştii au fost aleşi şi cooptaţi în organele de conducere ale Marii adunări naţionale. Astfel, Ion Flueraş a fost ales vicepreşedinte, iar Iosif Ciser, secretar. După ce Vasile Goldiş a făcut o incursiune în istoria poporului român şi, în încheiere, a rugat “mărita adunare naţională”să primească, hotărârile de unire, au luat cuvântul Iuliu Maniu şi Iosif Jumanca din partea celor două formaţiuni politice româneşti cu un rol decisiv în înfăptuirea ţelului naţional suprem – unitatea statală. În cuvântul său, “storcând aplauze şi ovaţii unanime”, Iosif Jumanca a spus: “Astăzi e vorba de libertate, de posibilitatea de dezvoltare în viitor a culturii româneşti şi astăzi venim şi noi aici, adevăraţi reprezentanţi ai muncitorimii româneşti din Ungaria, Transilvania şi Banat, venim să declarăm în faţa Dvs., în faţa Internaţionalei Socialiste şi în faţa întregii lumi că vrem unirea tuturor românilor. Noi vrem şi suntem gata a lupta cu toate mijloacele pentru înfăptuirea şi apărarea unirii. Noi suntem proletari, ducem lupta socială de clasă, în lupta aceasta suntem solidari cu fraţii noştri de orice neam ar fi […]. Dar solidaritatea aceasta, n-o înţelegem în aşa fel ca să fim şi pe mai departe sateliţii unui partid, nu voim să fim şi pe mai departe o clasă fără importanţă care n-are la dispoziţie nici mijloace de afirmare şi dezvoltare, de aceea când aderăm la unirea tuturor românilor, voim totodată şi posibilitatea de dezvoltare a muncitorimii române, voim să deschidem porţile largi în acestă ţară românească să se dezvolte şi progreseze şi poporul muncitor român aşa cum au progresat şi popoarele muncitoare din Apus”. Şi pentru a spulbera orice echivocuri, Iosif Jumanca declara: “Social-democraţia nu-i identică cu lipsa simţului naţional, noi nu zicem ubi bene, ibi patria, ci zicem că acolo, unde ţi-e patria, acolo să-ţi creezi fericirea vieţii tale […]. Când aderăm la unire, nu o facem numai pentru că în interesul nostru există simţul acesta, ci şi din convingerea fermă şi conştiinţa clară că prin postulatele luate în rezoluţia prezentată sunt asigurate toate celelalte garanţii pentru democratizarea României. Am reprodus pe larg cuvântul lui Iosif Jumanca pentru că el reprezintă un veritabil şi nuanţat document în legătură cu poziţia oficială a socialiştilor faţă de Marea Unire.

Mulţimii imense de pe Câmpia Cetăţii din Alba Iulia i-au vorbit fruntaşii socialişti Iosif Jumanca, Emil Isac, Enea Grapini şi Eleonora Lemeny-Rozvan. Glasurile, sinţămintele şi acţiunile socialiştilor se împleteau cu ale naţionalilor. “Fericita colaborare naţionalo-socialistă – constata I. Clopoţel – evident, că n-ar fi fost posibilă fără o tradiţie ardelenească de veritabil respect faţă de voinţa populară”.

După alegerea Marelui Sfat Naţional, în care şi-au trimis reprezentanţii, socialiştii au acceptat, trecând peste prejudecăţile socialiste existente în epocă, să facă parte din Consiliul Dirigent. Referindu-se la rolul şi importanţa Consiliului Dirigent, Ion Flueraş, ministru în acest organism executiv, va spune mai târziu: “Guvernarea acestui Consiliu a fost necesară. Ea a fost de mare însemnătate în acele momente, căci fără acel Consiliu Dirigent, condus cu calm, autoritate şi simţul de prevedere al d-lui Iuliu Maniu, s-ar fi întâmplat, desigur, în Ardeal, ciocniri între români şi maghiari şi aceasta ar fi avut o influenţă rea la Conferinţa de pace din Paris.

Îmbrăţişarea ideii naţionale de către socialiştii români, distaţându-se de tezele internaţionaliste rigide, le va conferi legitimitatea, de atâtea ori pusă în cauză tocmai pe această temă. Cu conştiinţa rolului jucat într-un moment decisiv al istoriei naţionale, socialiştii îşi vor aduce contribuţia, în etapa următoare, la consolidarea, modernizarea şi democratizarea statului naţional unitar român.

Contribuţia social-democraţilor bucovineni la făurirea României Mari.

La făurirea României Mari, trebuie menţionată acţiunea şi activitatea social-democratului bucovinean – George Grigorovici – deputat în Parlamentul de la Viena.

La 17 octombrie 1918, deputaţii bucovineni din Parlamentul de la Viena au decis să facă uz de dreptul popoarelor la autodeterminare şi s-au constituit în Consiliul Naţional Român din Austria, în care a intrat şi deputatul social-democrat George Grigorovici, pentru realizarea unirii Bucovinei cu România.

O semnificaţie aparte în lupta românilor pentru unitate naţional-politică o are consfătuirea reprezentanţilor din Bucovina şi Transilvania, desfăşutată la 21 octombrie 1918 la Hotelul “Residenz” din Viena. La această consfătuire au participat: Iuliu Maniu, care în acel moment – întors de pe frontul italian – se afla la Viena şi primise din partea Comitetului Executiv al Partidului Naţional misiunea de a se ocupa de problemele externe şi militare ale Transilvaniei, Miron Cristea, episcop de Caransebeş, Teofil Simionovici, deputat în Parlamentul austriac şi Dieta Bucovinei, George Grigorovici, deputat în Parlamentul austriac. Cu acest prilej s-a dezbătut problema românilor din toate punctelor de vedere şi s-a ajuns “la hotărârea unirii tuturor românilor într-un stat naţional”, coordonându-se în acest scop mai bine acţiunile bucovinenilor şi transilvănenilor. Această consfătuire are importanţa sa în procesul de realizare a unităţii româneşti, deorece a luat de fapt prima hotărâre comună de unire a Bucovinei şi Transilvaniei cu România, adoptată la 21 octombrie 1918 la Hotelul “Residenz”.

În şedinţa Parlamentului austriac din 22 octombrie 1918 în legătură cu viitorul Bucovinei, social-democratul George Grigorovici, a fost pentru revenirea acestei provincii la România, el declara “Bucovina care fusese separată de România într-un mod absolut inadmisibil din punct de vedere al dreptului popoarelor, trebuie să se întoarcă iarăşi la patria mamă”.

Un pas deosebit de important spre revenirea Bucovinei la România la constituit Adunarea politică din 27 octombrie 1918, la care au participat deputaţi români în Parlamentul de la Viena, foşti deputaţi în Dieta Bucovinei, primarii români din întreaga provincie şi alţi invitaţi, reprezentând toate categoriile sociale. Proclamându-se Constituantă, aceasta a ales în unanimitate Consiliul Naţional Român din Bucovina, format din 50 de membri. Din Consiliul Naţional nou ales făcea parte şi deputatul George Grigorovici, care chiar la constituirea sa, declară ca socialist că “intră în Consiliul Naţional şi e gata să conlucreze, dar nu va depune drepturile sale de deputat al muncitorimii, pe care va reprezenta-o şi aici şi oriunde”. Consiliul Naţional a ales apoi Comitetul Executiv, având ca preşedinte pe Iancu Flondor. Si din acest organism al Consiliului făcea parte reprezentantul social-democraţilor bucovineni George Grigorovici. Aceasta era de fapt o recunoaştere a meritelor social-democraţilor în mişcarea naţională românească din Bucovina.

În şedinţa Consiliului Naţional Român din Bucovina din 25 noiembrie 1918 se hotărăşte completarea consiliului cu noi membri, fiind aleşi şi social-democraţii Romulus Dan şi Traian Ilcău. Tot în această şedinţă a Consiliului Naţional s-a hotărât şi convocarea la Cernăuţi a unui Congres general al populaţiei Bucovinei, la 28 noiembrie 1918, pentru “stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul României”.

Congresul general al Bucovinei la care au participat delegaţi aleşi pe baze democratice, în raport cu situaţia etnică: 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 7 delegaţi ai Consiliului Naţional German, 6 delegaţi ai Consiliului Naţional Polon şi 13 ruteni, au hotărât: “Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.

Social-democraţii din Bucovina s-au situat până la capăt pe poziţia luptei de eliberare a românilor de sub dominaţia străină şi de reunire a lor într-un stat naţional unitar şi democratic, contribuind din plin la “actul de reunire a Bucovinei cu România.

Nu putem să nu amintim cu profundă durere şi revoltă că reprezenanţii cei mai de seamă ai social-democraţiei româneşti, care şi-au adus o contribuţie importantă la realizarea gloriosului Act de la 1 Decembrie 1918 şi la făurirea României Mari, printre care; Ion Flueraş, Iosif Jumanca şi Gerge Grigorovici, au murit în închisorile comuniste.

Noi, Partidul Social Democrat “Constantin Titel Petrescu” ( PSD – CTP ), urmaşii legitimi ai iluştrilor noştri înaintaşi, avem obligaţia morală de a continua lupta pentru supravieţuirea şi afirmarea social-democraţiei autentice în România.

Sărbătoarea de la 1 Decembrie – Ziua Naţională a Românilor, are o semnificaţie deosebită pentru Partidul Social Democrat “Constantin Titel Petrescu” ( PSD – CTP ), care va marca această sărbătoare prin; participarea la manifestaţiile oficiale de depunere de coroane de flori şi prin adunări festive în toate organizaţiile judeţene, unde vor fi prezentate comunicări ştiinţifice privind contribuţia decisivă a social-democraţilor ardeleni la realizarea celei mai mari izbânde a poporului român – Actul Unirii de la 1 Decembrie 1918.

Ziua de 1 Decembrie este sărbătoarea de suflet a partidului nostru, care înţelege să-şi glorifice înaintaşii aşa cum se cuvine.