Sergiu
Cunescu

1923 - 2005

1 Mai - Sărbătoarea muncii

1 Mai, sărbătoare de tradiţie pentru social – democraţia română

În urmă cu peste un secol la 1 Mai 1886 peste 350.000 de muncitori din Statele Unite ale Americii au declarat grevă generală revendicând ziua de lucru de 8 ore. La Chicago poliţia a recurs la forţa armelor. S-a tras în plin în demonstranţi. Străzile marelui oraş nord-american s-au înroşit de sângele a zeci de morţi şi sute de răniţi. A fost primul masacru muncitoresc din istorie. Evenimentul a avut un puternic ecou în mass-media şi opinia publică internaţională stârnind o vie emoţie în mediile muncitoreşti din lumea întreagă.

Marcat de tragismul lui, trei ani mai târziu la Paris, Congresul Internaţionalei Socialiste, la care a participat şi o delegaţie de social-democraţi din România, formată din D. Voinov, E. Racoviţă, A. Săulescu, I. Procopiu şi D. Manu, a hotărât ca ziua de 1 Mai să devină – ziua solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc.

În rezoluţia care consemna această hotărâre se preciza: “Muncitorii diferitelor naţiuni, vor organiza această manifestare consacrată zilei de 1 Mai după felul cum li se va părea mai potrivit cu împrejurările din ţările lor”.

În 1890, dând curs hotărârii Congresului internaţional socialist de la Paris din 1889, cluburile muncitoreşti şi asociaţiile profesionale din ţara noastră, au sărbătorit pentru prima dată în România, ca de altfel şi în alte ţări, ziua de 1 Mai. În apelul 1 Mai 1890, publicat în ziarul “Munca” – oficiosul Clubului muncitoresc din Bucureşti, conducerea acestui club se adresa în aceşti termeni muncitorilor: “Peste toată suprafaţa pământului, lumea muncitoare va sărbători ziua de 1 mai. Întâi mai nu înseamnă nici grevă, nici revoluţie! Intâi mai însemnează măsurarea pe cale paşnică şi legitimă a două puteri: poporul şi bogaţii, munca şi capitalul. Întâi mai însemnează arătarea hotărâtă a muncitorilor că ei vor să se împuţineze ceasurile de muncă la 8 pe zi”. Peste 5.000 de muncitori din capitală s-au adunat în în faţa Clubului, de unde, încolonaţi, s-au îndreptat spre grădina “Trocadero” (Filaret). Demonstranţi purtau pancarte pe care erau scrise lozincile: “Ajung 8 ore de lucru pe zi”; “Vot universal!”, “Jos legea expulzărilor!”. În fruntea coloanei se afla fanfara, care cânta “Deşteaptă-te, Române!”. În grădina “Trocadero”, fruntaşii mişcării socialiste (Al. Ionescu, C. Mille. I. Nădejde, Al. Radovici, I. Mirescu, I. Catina ş.a.) au ţinut discursuri, după care a urmat serbarea. Ordinea şi demnitatea în care s-a desfăşurat sărbătorirea zilei de 1 mai relevau o mişcare muncitorească matură şi cu vocaţie democratică. Ziarul “Muncă” era îndreptăţit să constate: “Despre această sărbătoare a muncitorilor putem zice că Bucureştii n-au văzut încă una atât de impozantă şi atât de liniştită”. Manifestaţii de 1 mai s-au organizat şi în alte centre ale ţării.

Peste trei ani, în 1893, la serbarea zilei de 1 mai din Bucureşti au participat aproximativ 10.000 de oameni, fapt relevant pentru amploarea mişcării socialiste din România. Marele dramaturg Ion Luca Caragiale, simpatizant al mişcării socialiste şi prieten al lui C. Dobrogeanu Gherea, trasmitea, prin intermediul revistei “Moftul Român”, un salut muncitorilor cu ocazia zilei de 1 mai: “Suntem azi în unul din momentele noastre de duioşie. La Cişmigiu se adună muncitorii, ca să serbeze o zi a lor, ziua muncii şi a revendicărilor de clasă [ …]. Salutăm dar pe muncitorii întruniţi din Cişmigiu, cu toată dragostea ce merită o clasă, care de veacuri întregi, suferă mofturile unei mâini de privilegiaţi, – uneori mofturi sinistre sub care se ascund lacrimi şi sânge!”

De la această dată până în 1940, ziua de 1 Mai s-a sărbătorit legal, an de an chiar şi în timpul primului război mondial, prin mitinguri, manifestări cultural-artistice şi serbări câmpeneşti. Revendicările de fond reinterate cu aceste prilejuri au fost fără excepţie: reducerea zilei de lucru la 8 ore, asigurarea protecţiei muncii, îmbunătăţirea asistenţei medico-sanitare, micşorarea impozitelor şi taxelor, corelarea salariilor cu costurile vieţii, stoparea şomajului şi a inflaţiei, asigurarea unei justiţii “corecte, drepte şi independente”. Acestora li s-au adăugat însă periodic şi altele, care emanau din marile frământări conjucturale ale societăţii româneşti, din rândul cărora s-au detaşat în mod deosebit prin importanţa şi implicaţiile lor: solidarizarea cu răscoala ţăranilor din 1907; chemarea la luptă din anul 1918 pentru înfăptuirea “României Mari”; ridicarea împotriva politicii curbelor de sacrificiu promovată de guvernele naţional-ţărăniste între anii 1929-1933; combaterea ascensiunii fascismului în România din perioada 1933- 1940.

Partidul Social Democrat din România a introdus ziua de 1 Mai în calendarul activităţilor sale festive încă din prima zi de existenţă.

În manifestul Consilului General al Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România – PSDMR din 1894 se cerea fiecăruia din membri partidului să meargă din casă în casă, din muncitor în muncitor şi să explice fiecăruia însemnătatea sărbătoririi zilei de 1 Mai arătând tuturor că această manifestare este un protest paşnic, dar în acelaşi timp cel mai viu al clasei asuprite împotriva asupritorilor.

În anii dictaturii militaro-fasciste autorităţile au interzis sărbătorirea zilei de 1 Mai, înlocuind-o cu aşa zisă zi a “sădirii pomilor” iar după 23 August 1944 regimul comunist instaurat în România, acţionând cu brutalitatea tipică totalitarismului a confiscat-o fără pic de ruşine. Falsificându-i istoria şi distorsionându-i mesajul, comuniştii au transformat încă de la început ziua de 1 Mai într-un prilej de propagandă stridentă lipsită de credibilitate şi de audienţă. Aşa se face că în mediile tinere şi foarte tinere ale societăţii româneşti a început să fie perceapută ca una din manifestările impuse, grandilocvente tipice totalitarismului comunist.

Această afirmaţie este atestată, cum nu se poate mai concludent, de atitudinea reţinută pe care a avut-o şi continuă încă să o aibă, acum după revoluţia din decembrie 1989, faţă de ziua de 1Mai, însăşi muncitorimea din România, cu precădere cea tânără.

Ori trebuie să ne fie limpede tuturor, comunismul nu a avut nimic de-a face cu idealurile în numele cărora congresul Internaţionalei Socialiste a hotărât la Paris în 1889 ca ziua de 1Mai să devină “ziua solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc”. Atunci nu existau încă partide comuniste în lume, iar în România a început să se vorbească despre comunism abia după anul 1921.

Constantin Titel Petrescu mentorul social-democraţiei moderne a considerat ziua de 1 Mai ca sărbătoarea de suflet a social-democraţiei din România.

Fie că aceste rânduri, să constituie în egală măsură un omagiu pentru cei care au purtat neîntinat de-a lungul anilor stindardul zilei de 1 Mai – ziua solidarităţii muncitorilor din lumea întreagă şi un moment de reflecţie pentru muncitorimea română confruntată cu o situaţie din ce în ce mai grea şi cu pierderea cu foarte multă uşurinţă a unor drepturi, drepturi câştigate prin lupta şi sacrificiul înaintaşilor social-democraţiei române.

Partidul Social Democrat “Constantin Titel Petrescu” sărbătoreşte ziua de 1 Mai “ziua solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc” prin adunări festive ţinute de către Organizaţiile Judeţene şi Organizaţia Municipiului Bucuresti, unde este evocată semnificaţia acestei zile.

Cu prilejul zilei de 1 Mai, Partidul Social Democrat “Constantin Titel Petrescu” – partidul istoric ce îşi are originea în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România – PSDRM, fiind continuatorul şi succesorul legitim al Partidului Social Democrat din România şi al Partidului Social Democrat Independent ce l-au avut ca preşedinte pe Constantin Titel Petrescu, aniverseaza şi constituirea în 1893 a PSDMR-ului.