Sergiu
Cunescu

1923 - 2005
Am insa convingerea ca in situatia in care PSDR ar fi in pericol sa se dizolve in masa PDSR, se vor gasi persoane care vor reusi sa continue in demnitate firul vietii Partidului Social Democrat Roman. Eu voi fi printre ei fidel idealurilor noastre din trecut si din viitor." (Citat din Scrisoarea Deschisa a lui Sergiu Cunescu, din anul 2000, in care condamna conducerea PSDR pentru ca s-a predat PDSR).

Rolul PSD la 23 August 1944

Partidul Social Democrat si rolul sau în pregatirea loviturii de stat de la 23 august 1944

Încheierea Frontului Unic Muncitoresc.

În primele luni ale anului 1944 situatia militara se schimbase în mod radical. La începutul lunii martie 1944 Comandamentul sovietic a hotarât sa execute mai multe lovituri, prin care urmarea distrugerea trupelor germane din Ucraina si deplasarea frontului pe aliniamentul Muntilor Carpati. Punerea în aplicare a acestor planuri militare s-a încheiat cu eliberarea Ucrainei si patrunderea trupelor sovietice pe teritoriul de nord-est al României. La 2 aprilie 1944 guvernul sovietic a remis guvernului României o declaratie prin care-i propunea încheierea armistitiului, dând asigurari, desigur fara intentia de a le respecta, ca nu “urmareste sa dobândeasca nici o parte din teritoriul românesc si nici sa schimbe ordinea sociala existenta în România”. Înaintarea Armatei Rosii pe teritoriul românesc, se spunea în declaratie, “este cauzata de necesitati militare si de continuarea rezistentei inamicului”. Peste câteva zile, la 12 aprilie, ambasadorul sovietic Novicov a înmânat printului Stirbey proiectul unei conventii de armistitiu care prevedea iesirea României din razboi, întoarcerea armelor împotriva Germaniei, acceptarea frontierei din iunie 1940, plata unor despagubiri de razboi si promitea sprijin în eliberarea Transilvaniei de nord. La refuzul lui Antonescu din 15 mai de a accepta conditiile de armistitiu, guvernul sovietic a declarat ca necesitatile razboiului impun continuarea luptelor pe teritoriul României. Înaintarea armatei sovietice, care lasa sa se întrevada iminenta ocupare a României, a determinat o adevarata panica în rândul cercurilor conducatoare, dar si al opozitiei, care-si intensifica activitatea atât în interior, cât si în afara, continuând tratativele cu Aliatii prin canalele Ankara, Stockholm, Cairo etc.

Pe un asemenea fundal politico-militar, în primavara anului 1944 tratativele dintre Partidul Social Democrat si Partidul Comunist din România intra într-o faza decisiva. Dupa lungi dezbateri si clarificari asupra unor probleme fundamentale ale miscarii muncitoresti, dar si de interes national, cele doua partide au înlaturat ultimele obstacole care se ridicau în calea înfaptuirii Frontului Unic Muncitoresc. Înfruntând vigilenta Sigurantei si a Gestapoului hitlerist, militantii celor doua partide au continuat cu febrilitate tratativele, concretizându-se tot mai mult obiectivele care aveau sa stea la baza apropiatei întelegeri. Înca din primele luni ale anului 1944, organele de informare constatau intensificarea contactelor si tratativelor în vederea stabilirii unei platforme de actiune comuna între cele doua partide. Întâlnirile conspirative dintre delegatii partidului comunist si P.S.D. aveau loc în casele dr. L. Ghelerter. Constantin Titel Petrescu, Stefan Voitec, Nicolae Deleanu, Victor Bratfaleanu, Ion Boboc, precum si în alte locuri ferite de vigilenta Sigurantei si Gestapoului german. La tratative din partea P.C. au participat – direct sau indirect – Lucretiu Patrascanu, Iosif Ranghet, Petre Constantinescu-Iasi, Constantin Pârvulescu, Constantin Agiu, Emil Bodnaras, Mihai Magheru, Vasile Bâgu, din partea P.S.D. – Constantin Titel Petrescu si Stefan Voitec, investiti cu depline puteri de conducerea partidului pentru a purta convorbiri, precum si alti militanti, ca Iosif Jumanca, Theodor Iordachescu, Ion Pas, Nicolae Deleanu, Zaharia Tanase, Victor Bratfaleanu.

Dupa o serie de întâlniri între reprezentantii celor doua partide, la sedinta din 10 aprilie 1944, s-a stabilit un acord principial de colaborare. La 18 aprilie 1944 s-a cazut de acord asupra textului Manifestului de 1 Mai al Frontului Unic Muncitoresc, care fusese redactat de Lucretiu Patrascanu si stefan Voitec. Manifestul a fost predat în ziua de 21 aprilie tipografiei clandestine a partidului comunist care a început tiparirea lui. În amintirile sale Constantin Agiu afirma ca C-tin Titel Petrescu a tergiversat, pâna în seara de 30 aprilie, aprobarea si difuzarea manifestului. Dupa definitivarea întelegerii de front unic, a obiectivelor si principiilor colaborarii, reprezentantii celor doua partide au hotarât, de comun acord, sa faca cunoscuta opiniei publice vestea înfaptuirii Frontului Unic Muncitoresc cu prilejul zilei de 1 mai, zi care simboliza unitatea muncitoreasca. Manifestul Frontului Unic Muncitoresc, tiparit cu câteva zile înainte de 1 mai, trecându-se peste neînchipuit de multe dificultati, a fost larg difuzat în Capitala si în marile centre industriale. Manifestul Catre întreaga clasa muncitoare! Catre poporul român!, lansat de Frontul Unic Muncitoresc, chema: “întreaga clasa muncitoare, pe toti muncitorii organizati si neorganizati, întreg poporul român, toate clasele si paturile sociale, toate partidele si organizatiile, indiferent de culoarea politica, credinta religioasa si apartenenta sociala, la lupta hotarâta pentru: Pace imediata! Rasturnarea guvernului Antonescu! Formarea unui guvern national din reprezentantii tuturor fortelor antihitleriste! Izgonirea armatelor hitleriste din tara, sabotarea si distrugerea masinii de razboi germane!

La scurta vreme dupa difuzarea Manifestului Frontului Unic Muncitoresc, în principalele intreprinderi din Capitala, ca Atelierele C.F.R. “Grivita”, Uzinele “Malaxa”, S.T.B., “Lemaitre”, S.E.T., “Vulcan”, “Gagel”, s.a., precum si în principalele centre din tara, ca Resita, Ploiesti, Brasov, Timisoara, Galati, Iasi, Bacau, Bârlad, Piatra Neamt, Arad, Constanta s.a. s-au constituit comitete de actiune, pe baza de front unic, care activau pentru înfaptuirea obiectivelor cuprinse în Manifestul Frontului Unic Muncitoresc din 1 mai 1944. Crearea comitetelor de front unic în principalele intreprinderi si localitati din întreaga tara, ca urmare a înfaptuirii F.U.M. la scara nationala, a permis dezvoltarea si intensificarea activitatii de rezistenta. În numeroase intreprinderi, ca “Malaxa”, “Ford-România”, “Lemaitre”, “Gagel”, “Mociornita”, Arsenalul Armatei, Atelierele C.F.R. “Grivita”, A.S.A.M., “Cartea Româneasca” s.a. din Bucuresti, precum si la o serie de intreprinderi din Resita, Anina, Ferdinand, Valea Prahovei s.a., sub influenta comitetelor de front unic, s-au desfasurat actiuni revendicative care, în conditiile de razboi îmbracau un pronuntat caracter politic.

Imediat dupa crearea Frontului Frontului Unic Muncitoresc, Partidul Social Democrat a anuntat faptul Internationalei Socialiste si partidului laburist englez. O stire asemanatoare a fost trasmisa si presei elvetiene. În acest fel, opinia publica internationala lua act de realizarea unitatii de actiune a miscarii muncitoresti din România, de hotarârea ei de a rasturna dictatura, de a actiona în vederea întoarcerii armelor împotriva Germaniei hitleriste, de a alatura România coalitei antihitleriste, de a restabili independenta tarii. Presa comunista vestea înfaptuirea unitatii de actiune dintre social-democrati si comunisti. “Sautam crearea Frontului Unic Muncitoresc – se spunea în “România libera” – si îi chemam sa lupte împreuna cu noi pentru realizarea sarcinilor propuse în chemarea sa din 1 mai 1944, adresata întregii clase muncitoare si poporului român”. Manifestul P.S.D. din 24 august 1944, redactat de C-tin Titel Petrescu, aprecia ca “ Frontul Unic pe care Partidul Social Democrat l-a încheiat în spirit de frateasca conlucrare proletara cu partidul comunist a fost primul pas ca sa impuna prin lupta neînfricata vointa adevarata a poporului român. Frontul Unic Muncitoresc punându-se astfel în fruntea luptei de salvare nationala”. În acelasi timp, cu graba si naivitate, manifestul proclama necesitatea partidului unic muncitoresc, subliniind ca în “acest front unic partidul nostru n-a vazut un vremelnic mijloc de actiune, oricât de important ar fi el, ci primul pas hotarâtor spre unitatea organica a clasei muncitoare din România, pe care o doreste si o revendica cu ardoare întreaga suflare proletara, dupa aproape un sfert de veac de zadarnica si pagubitoare învrajbire”.

Revenind la frontul unic, încheiat în aprilie 1944, vom adauga, în final, ca el a fost conceput de social-democrati ca un acord de colaborare sincera, în timp ce comunistii l-au considerat un mijloc si prilej de subminare si asimilare a Partidului Social Democrat. E ceea ce va recunoaste, voalat, Ana Pauker în ianuarie 1948, în preajma “unificarii” celor doua partide: “Fireste, frontul unic nu a fost si nu a putut fi o idila, deorece noi nu l-am privit niciodata ca un acord de colaborare de dragul colaborarii, ci ca un mijloc de colaborare pe baze strict principiale”, adica pe baza principiilor comuniste.

Pregatirea loviturii de stat de la 23 august 1944.

Loviturile primite în 1944 de Germania pe toate fronturile din partea coalitiei antihitleriste, cât si în spatele frontului, din partea miscarilor de rezistenta, au fost deosebit de puternice. În acest context international, întreaga evolutie politica si militara a României demonstra, în primavara anului 1944, ca miscarea de rezistenta a poporului român a intrat în faza decisiva. Agravarea situatiei social-politice din tara, ororile si calamitatile razboiului care ajunsese pe teritoriul României, precum si perspectiva transformarii României într-un teatru de razboi devastator au determinat, în toate categoriile sociale, ca si în rândul fortelor politice, o stare de îngrijorare si ostilitate fata de alianta cu Germania hitlerista, fata de continuarea razboiului si de regimul dictatorial însusi. Aceasta realitate a fost urmarita si supravegheata atent de cele 11 servicii secrete de informatii germane care actionau pe teritoriul României si a caror menire era sa furnizeze date despre situatia de aici, pentru a evita o defectiune care ar fi periclitat interesele germane. Ofensiva armatei sovietice pe teritoriul României, bombardamentele masive ale Aliatilor, precum si amplificarea luptei de rezistenta au provocat panica în rândul cercurilor politice guvernamentale, o intensificare a activitatii opozitiei în cautarea unei solutii salvatoare. Destabilizarea vietii politice din România si pericolul potential al desprinderii ei din Axa au îngrijorat aparatul militar nazist, care vântura din nou ideea ocuparii militare. Într-un raport al capitanului Cartellieri, intocmit la Marele Cartier al Führerului, la 14 mai 1944, se semnala ca, datorita ultimelor evenimente de razboi si bombardamentelor continue, România “a devenit fricoasa si sovaielnica”. Facând abstractie de opozitia politica, care, dupa opinia ofiterului nazist, “si-a întins întodeauna antenele înspre parte inamica”, adica spre Aliati, el aprecia ca “si ultimii români de încredere încep sa devina sovaielnici în atitudinea lor”. Desi recunostea ca exista “forte crescânde care actioneaza pentru a impulsiona România înspre desprinderea de noi”, autorul raportului nu împartasea solutia ocuparii militare a României.

Starea de spirit antihitlerista a cuprins, rând pe rând, muncitorimea, taranimea, intelectualitatea dar si alte categorii sociale, ca functionari, mestesugari, comercianti, pensionari s.a., care au resimtit, într-un fel sau altul, consecintele razboiului. Organele represive ale aparatului de stat informau esaloanele lor superioare despre faptul ca starea de nemultumire si revolta a cuprins toate categoriile sociale. O asemenea informatie este cuprinsa în raportul Comandamentului de jandarmi Bucuresti (din august 1944) care se încheia cu concluzia ca “forta de rezistenta si moralul întregii populatii s-au diminuat mult în ultimul timp si continua fara încetare sa se micsoreze”.

Un putrnic curent de ostilitate fata de dictatura si ocupantul german, fata de participarea la razboiul germano-sovietic, a cuprins intelectualitatea de cele mai diferite categorii. Expresie a starii de spirit antihitleriste a intelectualitatii îl constituie si memoriul adrest lui Ion Antonescu, în aprilie 1944, de un numar de 66 de profesori, conferentiari si asistenti de la universitatile din Bucuresti, Cluj, Iasi, prin care cereau imediata iesire a României din razboi. Adresându-se protestatar Maresalului, universitarii patrioti spuneau: “Coborâti în strada si întrebati trecatorii, mergeti în sate si orase, ascultati glasul poporului. Pretutindeni veti vedea deznadejdea în ochi si acelasi raspuns: NU! Pentru ce sa mai luptam? Interesele vitale ale statului si poporului nostru cer imediata încetare a razboiului oricare ar fi greutatile acestui pas. Sacrificiile pe care România ar trebui sa le faca vor fi incomparabil mai mici si mai putin dureroase decât continuarea razboiului. Printre exponentii intelectualitatii României care au semnat memoriul, înfaptuind un act de patriotism si de curaj civic, s-au numarat si profesorii de orientare socialista Al. Claudian (Iasi), P.P. Stanescu, C. Motas (Bucuresti). În împrejurarile specifice în care se afla România, determinate de prezenta pe teritoriul ei a unui numar de circa 574.300 de militari germani, iar pe de alta parte de trenarea si, în final, esuarea tratativelor cu Aliatii de la Cairo si Stockholm, se contura, tot mai mult, solutia înlaturarii prin forta a regimului dictatorial.

Concomitent cu demersurile pe lânga Rege si Maresalul Antonescu, de a scoate tara dintr-un razboi evident pierdut, partidele democratice si-au aratat tot mai mult disponibilitatea de a conlucra cu toate fortele politice antihitleriste, inclusiv cu comunistii. Dupa încheierea Frontului Unic Muncitoresc, procesul de crstalizare a unor aliante politice antihitleriste si antidictatoriale a continuat, cuprinzând un larg evantai de forte politice. În acest context, la 26 mai 1944 s-a încheiat, pe baza unei platforme de lupta antihitlerista, Coalitia National-Democratica dintre Partidul Comunist si organizatiile aflate sub influenta sa (Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotilor, Madosz-ul, Partidul Socialist taranesc condus de Mihail Ralea, Partidul National-Democrat al dr. Topa, Partidul Social-Democrat si gruparea liberala de sub conducerea lui Gh. Tatarascu. Coalitia National-Democratica, asa cum rezulta din actul de constituire, îsi propunea sa actioneze pentru: “1. Pregatirea actiunii politice menite sa realizeze iesirea României din razboi si încheierea armistitiului si a pacii cu Natiunile Unite. 2. Eliberarea teritoriului national de sub jugul trupelor de ocupatie si reîncorporarea Transilvaniei de nord prin alungarea cotropitorilor. 3. Iesirea României din Axa, restabilirea raporturilor traditionale ale României cu puterile occidentale si cu fostii ei aliati si prieteni, precum si încheierea, în acelasi timp, pentru epoca de dupa razboi, a unei aliante cu Republicile Sovietice Socialiste, organizându-se astfel o colaborare permanenta în toate domeniile. 4. Reasezarea institutiilor democratice la temeliile vietii politice a statului român”. seful gruparii liberale Gh. Tatarascu, a intreprins, prin intermediari, demersuri pe lânga Iuliu Maniu si Dinu Bratianu pentru a-i determina sa adere la Coalitia National-Democratica. Asa cum era de asteptat, propunerea a fost respinsa de presedintele Partidului National Liberal si, în consecinta si de presedintele Partidului National taranesc.

Concomitent, partidul comunist, care îsi aroga calitatea de partid democratic si national, si Partidul Social Democrat au continuat contactele si tratativele cu P.N.t. si P.N.L. în vederea ralierii acestora la aliantele politice antihitleriste. În lunile martie si aprilie 1944 – dupa cum rezulta din Sintezele Directiei Sigurantei asupra activitatii partidului comunist – s-au încercat noi actiuni pentru a-i scoate din “pasivitate” pe I. Maniu si D. Bratianu, sefii celor doua partide democratice.

La 24 aprilie 1944, C.C. al Partidului Comunist din România a adresat conducerii Partidului National taranesc o scrisoare, cu un pronuntat caracter ultimativ, prin care se cerea sa adere la frontul national de lupta al întregului popor. “Va rugam ca în termen de 3 zile – se cerea în scrisoare – sa ne raspundeti fie în scris, fie verbal, prin mijlocirea delegatului nostru – care a stabilit cu dv. contact permanent – daca DA sau NU conducerea P.N.t. este gata sa adere la realizarea Frontului National Patriotic al tuturor fortelor antihitleriste. Daca P.N.t., prin conducerea lui, va respinge într-o forma sau alta aceasta ultima propunere, C.C. al P.C.R. întelege sa-si reia întreaga libertate de actiune. El va face raspunzatori în fata întregului popor pe toti cei care saboteaza unirea fortelor antihitleriste în împrejurarile de fata”. Comunistii abordau acum raporturile cu celelalte partide de pe pozitii de forta, aceasta tinând nu numai de natura lor antidemocratica, ci si de faptul ca trupele sovietice se aflau pe teritoriul national. Negocierile au progresat greu datorita, îndeosebi, unor obiectii ale lui Iuliu Maniu. Punctul cel mai spinos al discutiilor l-a constituit conditia pusa de I. Maniu ca P.C. din România si P.S.D. sa recunoasca ca nejusta anexarea Basarabiei si Bucovinei de catre Uniunea Sovietica. Cele doua partide, care dupa încheierea F.U.M. actionau unitar, au respins conditia pusa de liderul national-taranist, considerând-o ca fiind nejustificata în conditiile internationale de atunci si a carei rezolvare nu depindea de ele. Presiunea ultimativa a comunistilor, faptul ca Maresalul Antonescu nu se arata decis sa scoata România din razboi si lipsa de perspective a tratativelor diplomatice cu Aliatii au determinat conducatorii celor doua partide istorice sa dea curs, spre sfârsitul lunii aprilie si începutul lunii mai, propunerilor de a participa la încheierea coalitiei antihitleriste.

La începutul lunii mai 1944 s-a tinut cea dintâi sedinta a sefilor delegatiilor celor patru partide, reprezentate de Lucretiu Patrascanu (P.C.), Constantin Titel Petrescu (P.S.D.), Iuliu Maniu (P.N.t.) si Dinu Bratianu (P.N.L.). Cu acel prilej s-a hotarât principial colaborarea si s-a constituit un Comitet Central de actiune. Delegatiile celor patru partide, constituite din P. Constantinescu-Iasi si Vasile Bâgu (P.C.), stefan Voitec si Iosif Jumanca (P.S.D.), I. Hudita si N. Penescu (P.N.t.), C. Bebe Bratianu, C. Zamfirescu si V. Papacostea (P.N.L.), s-au întâlnit dupa câteva zile în casa lui Ghita Pop din str. Negru Voda. Reprezentantii partidelor comunist si social-democrat au declarat, cu acel prilej, ca reprezinta nu numai Frontul Unic Muncitoresc, ci si Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotilor si gruparea lui M. Ralea. Au urmat alte câteva sedinte tinute când la locuinta lui Ghita Pop, când la locuinta lui C. Zamfirescu din str. Cometa, în care s-au dezbatut o serie de probleme ca: denumirea coalitiei, modul de reprezentare a celor patru partide în Biroul Comitetului Central de actiune s.a. Lucrarile delegatiilor erau supuse ad referendum conducerilor partidelor istorice, care-si rezervau dreptul de a decide. Pe lânga Comitetul Central de actiune s-a constituit un Birou, ca organ executiv, din care faceau parte: P. Constantinescu-Iasi, Vasile Bâgu (P.C.), stefan Voitec si Iosif Jumanca (P.S.D.), Ghita Pop si I. Hudita (P.N.t.), Bebe Bratianu si C. Zamfirescu (P.N.L.). Dupa lungi si aprinse discutii, acest Birou a redactat declaratia de constituire a Blocului National Democratic. La 8 iunie s-a cazut de acord asupra textului declaratiei, care a fost supusa semnarii, la 20 iunie, sefilor delegatiilor celor patru partide. Documentul oficial de înfiintare a Blocului National Democratic l-a constituit declaratia publica a celor patru partide, care era o platforma cu caracter antifascist si general-democratic. Blocul National Democratic prin declaratia din 20 iunie 1944, îsi propunea urmatoarele teluri:

“1. Încheierea, fara întârziere, în baza ofertei facute de Aliati, a unui armistitiu cu Natiunile Unite (Uniunea Sovietica, Marea Britanie si Statele Unite ale Americii), cautând a obtine conditiile posibile cele mai bune pentru interesele tarii;

2. Iesirea României din Axa, eliberarea tarii de ocupatia germana, alaturarea ei de Natiunile Unite si restabilirea independentei si suveranitatii nationale;

3. În acest scop, înlaturarea regimului de dictatura si înlocuirea lui cu un regim constituional, democratic, pe baza drepturilor si libertatilor civice a tuturor cetatenilor tarii;

4. Mentinerea unei ordini democratice si realizarea pacii, conform cu interesele statului si poporului român;

5. Prezentul acord intra în vigoare si obliga partidele la organizarea si ducerea în comun, fara nici o întârziere, a actiunii pentru realizarea punctelor mai sus stabilite”.

În declaratia Blocului National Democratic se preciza ca formatiunile care o alcatuiesc îsi pastreaza întreaga independenta politica si ideologica, acordul intervenit neprivind decât punctele stabilite în comunicat. Partidele National-taranesc si National Liberal au reusit sa blocheze încercarea partidului comunist ca formatiunile politice obediente comunistilor, care faceau parte din Frontul Patriotic Antihitlerist si Coalitia National-Democratica, sa fie cuprinse în Blocul National Democratic. Pretextul invocat de conducerile P.N.t. si P.N.L. a fost faptul ca cele patru partide ar reprezenta “aproape unanimitatea opiniei tarii si a fortelor politice”, ceea ce de fapt era o realitate. Nu este mai putin adevarat ca motivul real pentru care au refuzat largirea acestei coalitii a fost teama de o majoritate de stânga comunista în Blocul National Democratic. Nedispunând de falsa majoritate pe care le-ar fi asigurat-o formatiunile satelite, comunistii au trebuit sa se multumeasca cu ceea ce, acum, la jumatatea anului 1944, erau dispuse sa accepte partidele democratice: P.N.t., P.N.L. si P.S.D. În raporturile dintre partidele politice democratice si stânga comunista, Partidul Social Democrat s-a afirmat, în aceasta etapa ca un element de echilibru si moderatie. Înfaptuirea B.N.D. reprezenta un succes al fortelor patriotice si antihitleriste si o alternativa, credibila, si în tabara Aliatilor, la guvernarea Maresalului Antonescu.

Relatiile dintre partenerii B.N.D. n-au fost lipsite de divergente si asperitati, de confruntari chiar. În timp ce reprezentantii partidului comunist actionau în directia urgentarii pregatirilor pentru rasturnarea regimului Antonescu, cei ai partidelor democratice cautau sa le temporizeze, în speranta ca Maresalul se va hotarâ sa treaca la încheierea armistitiului cu Natiunile Unite. De altfel, organele de informare, care luasera cunostinta de constituirea Blocului National Democratic, semnalau încercarea liderilor partidelor democratice, îndeosebi a lui Iuliu Maniu, de-a temporiza lucrurile. “Maniu este necontenit înclinat spre discutii sterile – se mentioneaza într-o nota a Diretiei Sigurantei, Serviciul Secret de Informatii din 27 iunie 1944 – pe care le utilizeaza ca procedeu de amânare si ca mijloc fie pentru a se eschiva de la mari raspunderi, fie pentru a astepta conjucturi în care sa se debaraseze de angajamentele luate contra vederilor sale structurale”. Acelasi document aprecia, cu premonitie, ca pâna la urma Iuliu Maniu va fi depasit de evenimentele ce se vor precipita si “nu el va fi acela care va conduce destinele tarii. Sfârsitul razboiului va încheia o epoca în istoria omenirii – implicit a tarii Românesti – si va promova elemente al caror nume astazi nu este cunoscut”.

Lipsite de mijloace si capacitatea de a înfaptui obiectivele cuprinse în declaratia B.N.D., partidele politice au recurs la colaborarea cu Regele Mihai I, singurul capabil sa atraga comandantii unor mari unitati militare, fara de care actiunea ar fi esuat. Cercurile politice le era cunoscut faptul ca între Maresalul Antonescu si Palatul Regal aparusera, înca din septembrie 1940, frictiuni, care s-au agravat, primind accente politice, odata cu înfrângerile suferite pe front. Referindu-se la aceste motive care au determinat Palatul sa îsi asume raspunderi pe linia scoaterii României din razboi, Regele Mihai afirma în 1990: “La sfârsitul anului 1942 pentru noi era clar ca va trebui sa intrprindem ceva concret pentru parasirea Axei. Era un adevarat scandal ce se întâmpla cu armata noastra în Rusia, pierderile ei începusera sa ne îngrozeasca – si pe urma ce însemna asta, ca raspunderea pentru vietilor atâtor români cade în sarcina unui singur om? Orice om normal s-ar fi simtit dator sa protesteze în fata unui asemenea punct de vedere. Reprezentantii partidelor istorice erau si ei indignati – dar puterea lor de influentare fusese diminuata la minimum, ei nu mai aveau cuvânt de decizie. La sfârsitul anului 1942 ideea unei actiuni comune pentru scoaterea tarii din razboi era deja cristalizata”.

În vara anului 1944, regele Mihai si consilierii erau convinsi nu numai de necesitatea iesirii imediate din razboi, dar si de faptul ca pasivitatea si neimplicarea ar fi fost fatale institutiei monarhice. În noaptea de 13/14 iunie reprezentantii Palatului, armatei si partidelor politice au discutat planul loviturii de stat, abordându-se cu precadere probleme militare. La 15 iunie 1944 regele a aprobat acest plan. Dupa afirmatiile regelui Mihai arestarea lui Antonescu figura în planul de actiune ca o solutie de “ultima insanta”, Maresalul trebuia determinat ca el sa realizeze scoaterea României din razboi.

Între 20 iunie si 23 august 1944 au avut loc o serie de sedinte si consfatuiri conspirative ale reprezentantilor partidelor componente ale B.N.D., Palatului si ai armatei, în care au fost dezbatute probleme politice si militare legate de declansarea loviturii de stat. Una din problemele care au suscitat cele mai vii discutii în cadrul acestor întâlniri a fost aceea privind componenta noului guvern care avea sa preia conducerea tarii dupa rasturnarea lui Antonescu. S-au propus si discutat mai multe variante: guvern politic prezidat de I. Maniu; guvern politic prezidat de un militar; guvern politic cu reprezentanti ai partidelor din B.N.D. ca ministri fara portofoliu; guvern de militari. Regele Mihai si reprezentantii Partidului Social Democrat si Partidul Comunist s-au pronuntat pentru un guvern politic prezidat de Iuliu Maniu. Liderul national-taranist a sustinut ideea unui guvern militar, invocând ca argument faptul ca situatia de razboi si încheierea armistitiului sunt probleme de natura militara a caror rezolvare o poate asigura mai bine un asemenea cabinet. Pozitia lui Iuliu Maniu era determinata de faptul ca nu dorea sa-si asume sarcina încheierii unui armistitiu realizat pe baza capitularii neconditionate, asa cum o cereau Aliatii. În aceste conditii, s-a avansat formula unui guvern de militari si tehnicieni, prezidat de generalul Constantin Sanatescu, în care partidele Blocului National Democratic sa fie reprezentate de câte un ministru fara portofoliu. Formula de guvern a mai fost discutata si în dimineata zilei de 23 august 1944 la întâlnirea dintre Lucretiu Patrascanu, Constantin Agiu, C-tin Titel Petrescu si Iuliu Maniu. si cu acest prilej, Iuliu Maniu, presedintele P.N.t., a respins propunerea celorlalti parteneri de a se constitui un guvern al celor patru partide din Blocul National Democratic. La insistentele Partidului Comunist si Partidului Social Democrat, Iuliu Maniu a promis ca, dupa ce va avea alte consultari, va da un raspuns definitiv în cursul zilei. În cadrul consfatuirii din dimineata zilei de 23 august, la care au participat C-tin Titel Petrescu, Lucretiu Patrascanu si Constantin Agiu, Iuliu Maniu a reafirmat ideea ca ar fi mai bine ca armistitiul sa fie încheiat de Maresalul Antonescu. În cele din urma, sub actiunea precipitarii evenimentelor, s-a acceptat solutia guvernului compus din militari cu reprezentanti ai partidelor Blocului National Democratic.

În perioada ce a premers declansarii loviturii de stat, Partidul Social Democrat a conlucrat cu Partidul Comunist în actiunile ce le intreprindea, desfasurând o activitate coordonata cu a acestuia în raporturile cu ceilalti parteneri ai Blocului National Democratic. Totodata, se constata o intensificare a activitatii politice a social-democratilor. Organele represive si de informare ale statului puneau faptul în legatura cu intentiile acestora de a câstiga întelegerea si simpatia cercurilor social-democrate din apus “pentru a-si asigura în viitor dreptul la conducerea politica a tarii”. De altfel, Aliatii – asa cum va relata Regele Mihai – conditionasera orice tratative cu opozitia si Palatul de includerea comunistilor si socialistilor în sistemul de aliante care pregatea scoaterea României din alianta cu Axa. “Cererea lor ne-a surprins pe toti în mod neplacut – afirma regele Mihai – mai ales în privinta comunistilor, ale caror vederi politice stiam ca reprezinta cu strictete Moscova. A trebuit sa cedam în fata acestei propuneri”.

Din relatarile cu caracter memorialistic ale unor participanti la evenimente – sursa ce se dovedeste deosebit de pretioasa în lipsa altor documente – rezulta ca planul militar concret al loviturii de stat era cunoscut numai de reprezentantii Palatului, armatei si, dupa unele aprecieri, ai Partidului Comunist. Asocierea comunistilor avea importanta pentru conspiratori nu datorita fortei si influentei acestora, ci rolului pe care l-ar fi putut avea în a influenta în bine, în a îndulci pretentiile Moscovei în stabilirea conditiilor de armistitiu. Celelalte partide componente ale Blocului National Democratic, inclusiv P.S.D., erau implicate doar în activitatea politica, ce se desfasura paralel cu cea militara si aveau cunostinta doar în mare despre pregatirile ce se faceau pentru rasturnarea guvernului Antonescu. Aceasta a asigurat deplina conspirativitate a actiunilor si a creat o situatie de surpriza pentru autoritatile antonesciene si Gestapoul german. Dintr-o scrisoare a generalului Sanatescu, publicata în “Jurnalul de dimineata” din 31 decembrie 1944, rezulta ca Eugen Cristescu, seful Serviciului Secret de Informatii, a adus la cunostinta lui I. Antonescu si ambasadorului german Killinger, la 17 august 1944, informatii complete asupra actiunilor politice care se intreprindeau, însa n-a fost în masura sa furnizeze date asupra planului actiunii militare. Aceasta explica, dupa parerea lui Sanatescu, faptul ca Antonescu n-a trecut la represalii. Afirmatiile generalului Sanatescu se coroboreaza cu notele Serviciului Secret de Informatii din cadrul Directiei Generale a Sigurantei care la 4 august 1944, informa ca partidul comunist, împreuna cu partidele democratice, pregateste o actiune “pentru ca în momentul când situatia politico-militara va evolua de o asa maniera încât o schimbare de regim se va impune urgent si imperios, blocul politic format sa preia conducerea tarii în mod normal”. La 17 august, acelasi organ de informare comunica doar ca “formula pentru constituirea guvernului de pace a fost gasita si se asteapta doar momentul prielnic pentru adoptarea ei”. Organul de informare antonescian nu semnala însa nimic în legatura cu planul rasturnarii prin forta armelor a regimului. La rândul lor, la începutul lunii august, serviciile germane trasmiteau noi si contradictorii informatii despre situatia din România. Astfel într-o nota informativa din 4 august, adresata Ministerului de Externe al Reichului, Andreas Schmidt, seful grupului etnic german, aprecia situatia politica din România ca stabila si ca numai a schimbare a mersului operatiunilor militare în sectorul de sud al frontului de rasarit ar putea “provoca schimbari politice în România”. Total neinformat asupra pregatirilor ce se faceau (evident, în stricta conspirativitate), A. Schmidt afirma ca “fluxul caracteristic discutiilor si dezbaterilor politice ale personalitatilor particulare si gruparilor politice era deja, de saptamâni, ca si amortit”. În schimb, el semnala ca evolutia militara din rasarit, atacurile aeriene, apropierea frontului, evacuarile “preseaza asupra starii de spirit, maresc dificultatile economice si financiare”.

În primele zile ale lunii august 1944, serviciile militare si diplomatice germane din România au fost alertate de noul comandant al grupului de armate “Ucraina de Sud”, generalul Hans Friessner, caruia i s-a parut nesigura situatia de pe front, cât si din spatele frontului. Desi la plecarea din Berlin – cum singur marturiseste – Hitler îl sfatuise sa nu-si faca griji, deorece “Maraselul Antonescu ne este fidel. În spatele sau stau, ca un singur om, poporul român si armata sa”, Friessner a intreprins actiuni proprii de informare. La 1 august, însotit de seful statului sau major, a plecat la Bucuresti, unde a avut convorbiri cu generalii Alfred Gerstenberg, Erik Hansen si ambasadorul Manfred von Killinger, care l-au deceptionat prin necunoasterea realitatilor si prin solutiile nesatisfacatoare pe care le propuneau. Cu acel prilej, Gerstenberg, care îi facuse o impresie buna, i-a comunicat ca o singura baterie de artilerie antiaeriana ar fi suficienta “pentru a lichida orice lovitura de stat la Bucuresti”, iar ambasadorul Killinger, întrebat ce masura preconizeaza pentru cazul unei crize de guvern în România, a raspuns cu naivitate: “Pâna acum nici un fel de masura, nici nu este de asteptat vreo criza de guvern”. Cât priveste pe generalul Hansen, acesta afirma, într-o nota în memoriile sale, ca i-a declarat lui Friessner ca “o rasturnare a lui Antonescu este posibila si ca informarea sa la Cartierul general al Führerului a fost facuta cu aceasta rezerva”. Ramânând la convingerea ca situatia politica si militara din România este nesigura, generalul Friessner a adresat, la 3 august 1944, o scrisoare personala lui Hitler si Ribentrop, prin care cerea sa i se subordoneze toate trupele si serviciile germane din România si sa i se acorde dreptul de a organiza un sistem propriu de informare pe întreg teritoriul românesc. Aceasta cerere a gasit audienta la Înaltul Comandament Militar german (O.K.W.), care a încercat sa obtina de la Hitler un ordin în acest sens. A survenit însa, la 5 august 1944, ultima întâlnire Hitler-Antonescu, în urma careia, O.K.W. a respins propunerile ambitiosului Friessner.

Fluxul informational de la serviciile germane spre Reich a continuat pâna la 23 august 1944. Astfel într-o nota informativa a Serviciului Central de Siguranta al Reichului, din 5 august 1944, privind situatia politica din România, se preciza: “Evolutia politicii interne în primele patru saptamâni arata clar o trecere a întregii opozitii spre stânga, cu aceasta preluarea conducerii acestei opozitii de catre Partidul Comunist”. Rezulta asadar, ca serviciile de contrainformatii germane erau la curent cu progresele care se facusera pe linia coalizarii opozitiei, inclusiv cu rolul tot mai important ce si-l asumase partidul comunist în cadrul acestui sistem de aliante. În document se relata ca “se va încerca sa se înfiinteze, sub conducerea comunista, un fel de guvern al “Frontului popular”, al carui scop ar fi obtinerea conditiilor de armistitiu cu Uniunea Sovietica si influentarea opiniei publice în sensul ca acesta “ar fi garantul independentei României”. Referirile sunt evidente la constituirea Blocului National Democratic si la unele din obiectivele Declaratiei acestuia din 20 iunie 1944. Ceea ce nu cunosteau serviciile de contrainformatii germane si nu vor afla nici mai târziu, era planul militar al loviturii de stat, aflat într-un stadiu avansat al pregatirilor. Aceasta rezulta foarte clar din concluzia informarii: “Acum, ca si înainte, raporturile de putere politica se afla exclusiv în mâna Maresalului si a armatei române. Opozitia nu are în spatele ei, înca, o miscare care sa aiba posibilitatea de a smulge Maresalului puterea”. În aceste conditii, de relativa relaxare a forurilor politice si militare germane, apare stranie telegrama lui Hitler, adresata la 6 august 1944 Amiralului Marii Negre (A.S.M.) si conducerii marinei de razboi germane (S.K.L.), cuprinzând ordinul de a lua unele masuri de precautie pentru cazul în care România ar iesi din razboi sau s-ar organiza un “puci politic intern”. În ordin se facea referire la atitudinea “labila” a României, dar se preciza ca, “deocamndata nu exista nici un motiv” de temere. Oricum, acest ordin al Führerului ramâne straniu si prin faptul ca el n-a fost trasmis celorlalte misiuni militare de pe teritoriul României si nici Grupului de armate “Ucraina de Sud”.

În jurul datei de 10-11 august, la sfatul ofiterilor patrioti angajati în actiunea de iesire din alianta cu puterile Axei, regele a acceptat ziua de 26 august 1944 ca data a declanserii loviturii de stat. Evocând acest moment regele Mihai relateaza: “Ziua actiunii a fost stabilita pentru data de 26 august. Eram la Sinaia. În vederea acestei decizii, eu personal am trimis o telegrama, acum însa în Italia, la Marele Comandament Aliat. În telegrama, ceream bombardament american, în câteva puncte strategice din afara Bucurestiului. Cred ca nu ma însel, era vorba de 4 asemenea puncte. Nu am primit raspuns. Cam în acelasi timp, la 10 august, dovedindu-se înca o data neiformat, Killinger trasmitea superiorilor sai la Berlin: “Situatia e pe deplin sigura. Regele Mihai garanteaza alianta cu Germania”. Potrivit informatiilor lui Klugkist, consilier al Legatiei germane la Bucuresti, câteva zile mai târziu, la 15 august, colonelul Bauer, seful Abwer-ului din România, l-a informat pe Killinger ca, pentru 26-27 august, regele ar fi convocat un consiliu de coroana cu participarea ambilor comandanti ai altor doua armate române ce trebuiau sa vina de pe front, la care urma sa se hotarasca pozitia României fata de razboi. Dar, Killinger a nesocotit aceasta avertizare, deorece informatiile sale, obtinute pe alte canale, indicau ca Maresalul Antonescu va continua “marsul” alaturi de Germania.

În faza premergatoare actului de la 23 august 1944 au fost informati, despre actiunea ce se pregatea, reprezentantii Natiunilor Unite, prin intermediul lui Alexandru Creteanu, ambasadorul României la Ankara, prin Barbu stirbey si Constantin Visoianu, care se aflau la Cairo. Cu Uniunea Sovietica legaturile au fost stabilite prin Alexandra Kollontay, ambasadorul acestei tari în Suedia. Partidul Social Democrat, la rândul sau, a informat de doua ori în scris Internationala Socialista si Partidul Laburist englez despre miscarea de rezistenta din tara. Se hotarâse, de asemenea, ca generalul Aldea sa plece la Moscova cu plenipotenta din partea regelui si a Blocului National Democratic pentru tratative în vederea încheierii armistitiului. Dificultati de ordin militar si tehnic au împiedicat ducerea la îndeplinire a acestei misiuni.

La 20 august 1944 s-a declansat marea ofensiva sovietica în sectorul Iasi-Chisinau, trupele Frontului 2 ucrainian rupând, înca din primele zile, apararea pe directiile principale ale celor doua fronturi. În aceste conditii grave, Antonescu a plecat pe front, pentru a analiza, împreuna cu comandamentul german, masurile ce se impuneau pentru a stavili ofensiva sovietica. La 21 august, Hans Friessner, comandantul Grupului de armate “Ucraina de Sud”, în cadrul unei întrevederi, i-a atras atentia Maresalului asupra zvonurilor care circulau cu privire la o posibila schimbare a pozitiilor României fata de razboi. Antonescu a bagatelizat aceste zvonuri si a dat, în continuare, asigurari de loialitate. La 22 august 1944, în deplina deruta provocata de marea ofensiva sovietica, Maresalul Antonescu s-a reîntâlnit cu generalul Hans Friessner la Slanic Moldova, unde se afla Comandamentul Grupului de armate “Ucraina de Sud”. De comun acord, cei doi au hotarât ca trupele germane si române sa fie retrase pe linia fortificata Focsani-Namoloasa-Braila-Dunarea maritima, masura care n-a mai putut fi pusa în aplicare.

În dupa-amiaza zilei de 22 august, reîntors de pe front, Ion Antonescu a avut succesiv, convorbiri cu Ion Mihalache, ca delegat al Partidului National taranesc, Partidul National Liberal si Partidul Social Democrat si cu dr. Carl Clodius, cu care a abordat problema iesiri din razboi cu avizul prealabil al lui Hitler. Cum acesta încercare n-a fost încununata de succes, în dimineata zilei de 23 august 1944 Iuliu Maniu si C-tin Titel Petrescu, întruniti în casa lui Dinu Bratianu, au hotarât sa-l trimita pe Gheorghe Bratianu sa faca o ultima încercare pe lânga Antonescu pentru a-l convinge sa iasa din razboi. În jurul orelor 10, Gheorghe Bratianu s-a deplasat la Snagov, unde a avut o întrevedere cu Ion si Mihai Antonescu. Maresalul Antonescu s-a declarat dispus sa încheie armistitiul cu Puterile Aliate, indiferent de parerea germanilor, cu singura conditie sa i se aduca asentimentul în scris al sefilor partidelor din opozitie. Gheorghe Bratianu si-a asumat sarcina sa obtina si sa aduca acest consintamânt pâna la ora 15 si sa-l prezinte lui Mihai Antonescu. Referindu-se la acest episod, Maresalul Ion Antonescu va declara la proces: “Am spus: iata, d-le Bratianu, fac armistitiu, dar îmi trebuie aceasta scrisoare de garantie, fiindca e vorba de o raspundere istorica si atunci luati-va si dv. acesta raspundere printr-un act scris, nu discutiuni care se pierd si care pot fi negate mâine. Gheorghe Bratianu a raspuns: “Ma duc sa va aduc scrisorile – era vorba de scrisorile d-lor Maniu si Bratianu”.

În prima parte a zilei de 23 august, Gheorghe Bratianu, reîntors la Bucuresti, a informat pe cei trei sefi de partide: Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu si C-tin Titel Petrescu despre rezultatul misiunii sale. Ei s-au declarat de acord sa dea asentimentul scris Maresalului în cursul zilei. Liderii partidelor politice din B.N.D. (I. Maniu, C.I.C. Bratianu, C-tin Titel Petrescu) n-au mai redactat scrisoarea ceruta cu insistenta de Ion Antonescu, desi Gheorghe Bratianu îl anuntase pe Mihai Antonescu ca, în audienta la rege, se poate prevala de acordul acestora. Interceptarea unei convorbiri telefonice la resedinta regelui de la Sinaia, din care rezulta ca a doua zi Maresalul va pleca pe front, ceea ce ar fi putut zadarnici întreg planul loviturii de stat, a prcipitat evenimentele. “Convorbirea cu Maresalul trebuia sa aiba loc cu orice pret – va marturisi regele Mihai -, plecarea lui zadarnicea totul. Eventualitatea arestarii lui figura în planul de actiune numai în ultima instanta, pentru ca noi trebuia sa-l determinam pe el sa comande retragerea. În aceste conditii, în dupa-amiaza zilei de 22 august, regele i-a convocat la Palat, pentru a doua zi, pe Ion Antonescu si pe Mihai Antonescu, vicepresedintele Consiliului de Ministri pentru a discuta situatia de pe front. Dupa alte surse, Maresalul a cerut audienta la rege pentru orele 16,00. În dupa-amiaza zilei de 23 august, în jurul orelor 16,30, a început audienta lui Ion Antonescu la regele Mihai. La refuzul Maresalului de a încheia armistitiul fara sa-l avizeze pe Hitler si fara îndeplinirea anumitor conditii (consultarea cabinetului sau, obtinerea unor garantii teritoriale de la Aliati, intrarea Turciei în razboi, pentru a usura debarcarea de trupe britanice la Constanta), regele, facând uz de prerogativele sale de sef al statului, l-a demis si a dispus arestarea lui Ion si Mihai Antonescu. În legatura cu continutul discutiilor dintre Rege si Maresal, cu prilejul ultimei audiente si a arestarii, exista o serie de variante, consecinta a folosirii unor surse diferite si contradictorii. Regele Mihai rezuma astfel convorbirea cu Antonescu: “Cât timp a durat discutia, un ceas, un ceas si mai bine, am încercat si eu si Sanatescu sa-l facem pe Maresal a întelege ca razboiul nu mai poate fi continuat în directia aceea si ca trebuie sa procedeze cât mai grabnic la un armistitiu. Chiar si Mihai Antonescu a încercat acelasi lucru. Maresalul a refuzat net”. Întrebat ce motiv a invocat Antonescu, regele afirma: “Îl stie toata lumea, dar foarte putini îl înteleg. Ca el si-a dat cuvântul de onoare de ofiter în fata lui Hitler ca sa mearga cu el pâna în pânzele albe si ca fara aprobarea lui Hitler el nu retrage trupele de pe front”. La actul arestarii Maresalul Antonescu de catre regele Mihai si anturajul sau nu a participat nici un reprezentant al Blocului National Democratic. Desi erau la curent cu masura ce urma sa fie adoptata si desi erau cautati de Palat, I. Maniu, C.I.C. Bratianu, Titel Petrescu si Lucretiu Patrascanu n-au fost gasiti.

Dupa arestarea guvernului Antonescu au sosit la Palat reprezentantii Blocului National Democratic, printre care si Constantin Titel Petrescu, presedintele Partidului Social Democrat. A fost format un guvern compus din militari si tehnicieni sub presedintia generalului C. Sanatescu, având ca ministri fara portofoliu pe reprezentantii celor patru partide care alcatuiau Blocul National Democratic. Reprezentantul P.C., Lucretiu Patrascanu, avea si interimatul la Ministerul Justitiei. Proclamatia, discutata si definitivata într-o sedinta comuna a reprezentantilor Blocului National Democratic si ai Palatului, careia regele i-a dat citire si a fost difuzata în repetate rânduri la radio, începând cu ora 22, a adus la cunostinta tarii si opiniei publice mondiale victoria poporului român care s-a descatusat de alianta cu Axa si a hotarât sa-si restabileasca independenta. Dar iata textul Proclamatiei regale:

“Români,

În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplina întelegere cu poporul meu, ca nu este decât o singura cale pentru salvarea tarii de la o catastrofa totala: iesirea noastra din alianta cu puterile Axei si imediata încetare a razboiului cu Natiunile Unite.

“Români,

Un nou guvern de uniune nationala a fost însarcinat sa aduca la îndeplinire vointa hotarâta a tarii de a încheia pacea cu Natiunile Unite. România a acceptat armistitiul oferit de Uniunea Sovietica, Marea Britanie si Statele Unite ale Americii. Din acest moment înceteaza lupta si orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum si starea de razboi cu Marea Britanie si Statele Unite. Primiti pe soldatii acestor armate cu încredere. Natiunile Unite ne-au garantat independenta tarii si neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost rapita.

Români,

Poporul nostru întelege sa fie singur stapân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotarârii noastre liber luate si care nu atinge drepturile nimanui este un dusman al neamului nostru. Ordon armatei si chem poporul sa lupte prin orice mijloace si cu orice sacrificii împotriva lui. Toti cetatenii sa se strânga în jurul tronului si al guvernului pentru salvarea patriei. Cel care nu va da ascultare guvernului, se opune vointei poporului, este un tradator.

Români,

Dictatura a luat sfârsit si cu ea înceteaza toate asupririle. Noul guvern înseamna începutul unei ere noi în care drepturile si libertatile tuturor cetatenilor tarii sunt garantate si vor fi respectate.

Alaturi de armatele aliate si cu ajutorul lor, mobilizând toate fortele natiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pamântul Transilvaniei noastre de sub ocupatia straina.

Români,

De curajul cu care ne vom apara cu armele în mâna independenta împotriva orcarui atentat la dreptul nostru de a ne hotarâ singuri soarta depinde viitorul tarii noastre.

Cu deplina încredere în viitorul neamului românesc sa pasim hotarâti pe drumul înfaptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice si fericite”.

În seara zilei de 23 august 1944, imediat dupa arestarea lui Antonescu, a fost adoptat decretul nr. 1619 semnat de rege, prin care generalul de corp de armata Constantin Sanatescu era numit prim-ministru. Au urmat apoi decretele nr. 1620, 1621, 1622,1623 semnate de rege si prim-ministru, prin care au fost numiti membrii guvernului si alte persoane cu functii de raspundere. Evenimentele de la 23/24 august 1944 au constituit o surpriza totala pentru aparatul militar si civil hitlerist, fapt ce explica reactia sa confuza si tardiva, dar disperata si hotarâta sa înabuse actul de vointa al poporului român.

În zorii zilei de 24 august 1944 a aparut primul numar al ziarului “Libertatea”, organul Partidului Social Democrat. Redactat în cursul noptii istorice de catre un colectiv de cunoscuti militanti si publicisti socialisti, printre care Constantin Titel Petrescu, stefan Voitec, Lothar Radaceanu, Nicolae Deleanu, Ion Pas s.a., ziarul aducea la cunostinta tarii victoria împotriva fascismului. Adresând-se tarii, în acele zile fierbinti, Comitetul Executiv al P.S.D. cerea ca toti cetatenii “sa se considere din acel moment mobilizati în slujba patriei, asa cum a cerut-o guvernul legal al tarii, în ultima sa proclamatie”.

Din analiza faptelor si proceselor istorice, asa cum se pot ele recompune din documente, rezulta ca Partidul Social Democrat – sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu – s-a afirmat, în acesti ani de grea cumpana pentru neamul românesc, ca o forta politica democratica si nationala, care si-a asumat raspunderi de importanta istorica. Angajat în miscarea de rezistenta antihitlerista înca din anii 1942-1943, Partidul Social Democrat a fost implicat, începând cu aprilie 1944, în întreg sistemul de aliante politice care vizau scoaterea României din alianta cu Puterile Axei, rasturnarea regimului dictatorial, revenirea la sistemul politic parlamentar-constitutional si restabilirea legaturilor cu democratiile occidentale, aliatii traditionali ai României. Partidul Social Democrat, ca si celelalte forte politice democratice si patriotice, au sperat ca actul de la 23 august 1944 va deschide o noua perioada în istoria tarii, în care pacea, democratia si justitia sociala se vor instaura. Sperantele s-au naruit mai repede decât prevesteau cele mai pesimiste voci. România nu numai ca n-a revenit în tabara tarilor democratice, dar a fost transformata într-un satelit sovietic.

Bibliografie:
– Istoria social-democratiei din România de Nicolae Jurca;
– Preliminarii politico-diplomatice ale insurectiei române din august 1944 de A. Simion.

Lasă un comentariu

 

 

 

Poţi folosi aceste tag-uri HTML

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>