Recent Comments

    Social-democraţia în România

    Începuturile mişcării social-democrte din România se leagă de numele lui Teodor Diamant care, în anii 1834-1841 a propagat ideile lui Charles Fourier, al cărui discipol fusese la Paris. Cu sprijinul boierului Manolache Bălăceanu, Teodor Diamant pune bazele Falansterului de la Scăieni (Prahova), o colonie de tip fourierist, denumită Societatea Agronomică şi Manufacturieră, alcătuită din foşti robi ai moşiei, iobagi eliberaţi, meseriaşi, foşti militari, agronomi şi învăţători.

    Sub presiunea armatei ruse care ocupase Ţara Românească Falansterul lui Diamant – Bălăceanu a fost desfinţat cu forţa. În perioada care a urmat, ideile numite atunci “socialiste”, de cele mai diferite nuanţe bakunism, bassalleanism, prondhonism, narodnicism etc. au pătruns în ţară, propagate de intelectualitatea radicală, printre care tineri care luptaseră la Paris pentru apărarea ideilor libertăţii şi democraţiei. Astfel apar, după Revoluţia din 1848, susţinute cu fervoare de aceşti luptători pentru dreptate sociala, primele grupuri politice grupînd îndeosebi tineri cu vederi radicale, democratice, liberaliste, considerate “de stânga” sau “roşii”. Între anii 1843-1872 vor fi create peste 20 de organizaţii zise de tip “socialist”, printre care şi Asociaţia Generală a Lucrătorilor din România, una dintre cele dintâi din lume de acest fel, care îşi propune apărarea drepturilor şi intereselor tuturor celor care muncesc ca lefegii.

    Tot atunci se constituie la Bucureşti şi Iaşi primele cercuri socialiste, proliferate repede la Galaţi, Brăila, Ploieşti, Piteşti, Curtea de Argeş, Botoşani, Focşani, Paşcani, Fălticeni, Turnu Măgurele, Arad, Braşov, Timişoara, Oradea şi Sibiu.

    Doctrina social-democrată încă nu se cristalizase pe atunci, existînd doar un curent de idei filosofice şi politice susţinute de numeroşi propagandişti ai democraţiei şi liberalismului dar şi de anarhişti, printre care; Bonifaciu Florescu, Raicu Ionescu – Rion, Al. Spiroiu, Zamfir Arbore-Ralli, Ioan şi Gheorghe Nădejde. Grupul liderilor “socialişti” a crescut din 1875 cu Constantin Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Zubcu-Codreanu şi dr. N. Russel, emigranţi din Basarabia, datorită activităţii lor revoluţioanare. Ideile politice erau destul de confuze, amestecându-se lupta pentru drepturile democratice cu nihilismul cu răscoala armată.

    Din fericire pentru tânăra doctrină politică, a învins raţiunea şi moderaţia. Astfel, în 1879 va avea loc la Iaşi primul congres al “socialiştilor” români şi de la această dată se va vorbi despre “patride socialiste”. În anul 1881 apare revista “Contemporanul” la care colaborează intelectuali de vază, militând pentru tezele socialismului modern. În 1882, Constantin Dobrogeanu-Gherea şi Ioan Nădejde dau o nouă orintare mişcării socialiste, respingând intoleranţa, extremismul şi nihilismul, optând pentru tactica luptei politice legale. Constantin Dobrogeanu-Gherea merge mai departe şi respinge idei marxiste care îşi făceau loc în cadrul noii formaţii politice încă plăpândă, astăzi fiind considerat, împreună cu Ioan Nădejde, întemeietorul social-democraţiei moderne, neosocial-democraţiei.

    Programul politic elaborat de Gherea cu peste un secol în urmă prefigurează uimitor programul partidelor social-democrate europene elaborate după cel de al doilea război mondial care au determinat restructurarea socială şi economică a ţărilor occidentale, avântul lor fără precedent după venirea la putere a social-democraţilor. Pe baza acestor programe ţări ca Marea Britanie, Franţa, Suedia, Norvegia, Spania, Germania au cunoscut o înflorire puternică, fenomen ce s-a repetat şi în SUA, prin adoptarea unor măsuri similare, puse în practică de Partidul Democrat.

    O serie de prevederi din programul lui Gherea se vor regăsi şi în programele unor partide româneşti, inclusiv PNL şi PNŢ. În 1890, Ioan Nădejde traduce “Manifestul Partidului Comunist” lucrare marxistă de bază, ţinând să precizeze într-un adaos din carte ca “ar fi rău dacă l-am lua drept îndreptar în România”, fiind unul dintre primii social-democraţi din lume care a văzut pericolul extremismului de stânga şi a ideilor utopice marxiste.

    În aprilie 1893 ia fiinţă Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România – PSDMR, primul congres al acestuia, desfăşurat la Bucureşti, alege o conducere alcătuită din cinci persoane, având ca secretar general pe Constantin Mille. Partidul s-a sprijinit pe mişcarea sindicală, pe care a ajutat-o să se afirme. În toată ţara iau fiinţă “cluburi socialiste”, numărul acestora fiind impresionant.

    În 1899, Ioan Nădejde realizează că social-democraţia trebuie să se îndrepte pe o linie politică liberală, mijloc de ridicare a standardului economic general, absolut necesar unor măsuri de protecţie socială. Această orintare are un caracter de prioritate mondială în doctrina social-democrată mondială, ea fiind adoptată de Internaţionala Socialistă după cel de al doilea război mondial. De altfel, Ioan Nădejde şi o bună parte din fruntaşii socialişti ai vremii au trecut în partidul liberal, fiind cunoscuţi sub denumirea de “gruparea generoşilor”.

    Între anii 1900–1918, social-democraţia din România se dezvoltă treptat, fiind editate ziare şi reviste care propagau doctrina partidului. În 1910, partidul a fost reconstituit sub denumirea Partidul Social Democrat din România. Primul congres a ales nu numai conducerea partidului, dar şi pe cea a Comisiei Generale a Sindicatelor din România, ceeace arată strânsa legătură cu mişcarea sindicală a social-democraţiei. Secretar al partidului a fost ales I.C.Frimu.

    Un moment important în istoria social-democraţiei româneşti îl constituie lupta pentru unirea Transilvaniei cu ţara. Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Emil Isac, Traian Novac şi alţi fruntaşi social-democraţi transilvăneni au avut un rol hotărâtor în succesul Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.

    Fără social-democraţi români care au mobilizat şi pe cei germani în susţinerea dorinţei poporului român de a se uni în aceleaşi graniţe, cu greu s-ar fi putut înfăptui Marea Unire, torpilată de Budapesta.

    Începând cu anul 1918, Moscova a început o activitate subterană de a crea un partid de tip leninist în România, prin destabilizarea PSD-lui. Prin manevre repetate, infiltrare de agenţi şi provocatori, în 1921, adepţii liniei bolşevice s-au desprins din PSD şi au format Partidul Leninist (Partidul Comunist Român), aderând la Comintern. Social-democraţii în frunte cu Constantin Titel Petrescu, Ilie Moscovici, Emil Socor, Constantin Popovici, dr. L. Ghelerter au refuzat să ia în considerare noul partid şi, în replică, au convocat imediat un congres de unificare a partidelor socialiste din România sub denumirea de Federaţia Partidelor Socialiste. Congresul, ţinut în iunie 1921 la Ploieşti a adus în scena politică românească o a treia forţă de partid, lângă liberali şi ţărănişti, Federaţia Socialistă din România .

    Această federaţie reunea un numeros grup de partide socialiste şi social-democrate din toată ţara care şi-au păstrat identitatea, dar se supuneau hotărârilor unui Comitet Executiv Central .

    În 1927, Partidul Social Democrat din România se reface, consfinţit printr-un congres ţinut la Bucureşti. Astfel Federaţia Socialistă uneşte toate partidele social-democrate într-o singură grupare politică. Conducerea noului partid a fost formată din Ion Flueraş, Iosif Jumanca, Ilie Moscovici, Constantin Titel Petrescu, dr. Iacob Pistiner şi Lothar Rădăceanu. Partidul Social Democrat din România este acum un partid foarte puternic şi, în 1928 , făcând cartel electoral cu PNŢ, câştigă alegerile, îndepărtând pe liberali de la putere. Alegerile din 1931 confirmă ascendenţa PSDR-ului, care trimite în Parlament un număr mare de deputaţi. În perioada interbelică, PSDR se menţine în rândul partidelor parlamentare militând pentru drepturile sindicale, ceea ce îi aduce sprijinul sindicatelor. În 1936 are loc al 16-lea congres al PSDR, cu care prilej se modifică conducerea partidului, fiind ales ca preşedinte prof. George Grigorovici şi ca vicepreşedinte Constantin Titel Petrescu.

    În 1938, regele Carol al II-lea desfinţează partidele politice şi formează un partid unic al său – Frontul Renaşterii Naţionale, la care aderă preşedintele PSDR, George Grigorovici, Ion Flueraş şi alţi fruntaşi ai partidului. Dar PSDR a continuat să-şi desfăşoare activitatea în mod clandestin, sub conducerea lui Constantin Titel Petrescu, fiind în opoziţie cu dictatura regală. PSDR ia atitudine împotriva fascismului, dar şi a răpirii Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către URSS în urma pactului Ribentrop–Molotov, în dezacord cu comuniştii.

    În 1943, în plină dictatură antoneşciană, PSD se reorganizeză, fiind constituit un nou Comitet Executiv, avându-l ca preşedinte pe Constantin Titel Petrescu. Partidul funcţionează ilegal şi intră în coaliţie cu PNŢ- PNL – PCR pentru răsturnarea regimului Antonescu şi încetare a războiului, reuşind în final să-şi îndeplinească ţelul, prin lovitura de stat de la 23 august 1944. Din 1944, până 1948 se află în coaliţie de guvernămînt. Preşedintele PSD, Constantin Titel Petrescu ca şi alţi fruntaşi ai partidului, printre care Adrian Dimitriu, fac parte din primul guvern de după 23 August 1944.

    În acest timp, PCR întreprinde numeroase acţiuni de subminare a PSD, de compromitere a fruntaşilor acestuia prin calomnii şi provocări, mergând până la distrugerea partidului. Se instaureză, începând cu 6 Martie 1945 odată cu instalarea guvernului Petru Groza, teroarea bolşevică. În decembrie 1945, Conferinţa PSD hotăreşte desprinderea din alianţa cu PCR şi intrarea în alegerile viitoare pe liste separate. Sub presiunile Moscovei şi manevrelor agenţilor provocatori ai PCUS, lucrările congresul din martie 1946, au fost torpilate de delegaţii procomunişti. Constantin Titel Petrescu şi Adrian Dimitriu împreună cu fidelii liniei politice social-democrate au părăsit congresul, degenerat într-o adunare turbulentă. În zilele următoare a fost constituit, sub preşedenţia lui Constantin Titel PetrescuPartidul Social Democrat Independent, al cărui congres s-a ţinut la 9 mai 1946 la Bucureşti. Preşedinte a fost confirmat Constantin Titel Petrescu, iar secretar general a fost ales Adrian Dimitriu.

    În 1948, PSD dispare de pe scena politică românească, prin unificare cu PCR sub denumirea de Partidul Muncitoresc Român, operaţie condusă de Moscova, sub ameninţarea baionetelor sovietice. În acelaşi timp, social-democraţii fideli concepţiei lor politice au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori, mulţi sfârşindu-şi viaţa în temniţe, printre care: George Grigorovici, Iosif Jumanca, Ene Filipescu şi Ilie Predan. Constantin Titel Petrescu a fost eliberat din închisoare grav bolnav, la intervenţia Internaţionalei Socialiste, murind la scurt timp după aceea, Adrian Dimitriu a fost eliberat, de asemenea, paralizat de picioare, după ce fusese ţinut ani de zile într-o celulă cu apă.

    PSDR se reface în ianuarie 1990 având ca preşedinte de onoare pe Adrian Dimitriu şi preşedinte executiv pe Sergiu Cunescu.

    După acest eveniment, la social-democraţie s-au revendicat şi alte partide ca Partidul Socialist Democratic, Partidul Social Independent, Partidul Democraţiei Sociale din România, Partidul Democrat, Partidul Alianţa pentru România, Partidul Socialist Liberal, Partidul Social Democrat Maghiar din UDMR, Partidul Particularilor şi Partidul Social Democrat “Constantin Titel Petrescu” PSD–CTP. Alte partide s-au declară socialiste, precum Partidul Socialist al Muncii, Partidul Socialist, Partidul Muncitoresc Român, ce se plasează pe linia comunismului gorbaciovist, “a comunismului cu faţă umană”.

    Din această fărămiţare a social-democraţiei româneşti a rezultat o triplă schemă de orientări. Astfel, în centru mişcării s-a plasat PSDR şi ApR. De centru dreapta, mai aproape de linia liberală Bersteiniene s-a aflat PD, PSL, PSD din UDMR şi PUSD. În centu stânga, care urmează linia reformistă germanistă sau “a treia cale”, apropiată de a partidelor socialiste din apus, s-a plasat PSD–CTP şi s-a declarat şi PDSR (actualul PSD, rezultat după fuziunea cu PSDR-ul prin trădarea lui Alexandru Athanasiu).

    Partidele social-democrate resping concepţiile marxiste, având o conduită moderată de actiune spre deosebire de partidele de tip comunist care acceptă reformarea societăţii prin mijloace extremiste, inclusiv revoluţia armată.

    Partidele socialiste sunt apropiate social-democraţiei, respingând extremismul, spre o luptă pe cale legală, parlamentară, pentru reforme structurale ale societăţii şi economiei. În occident, partidele socialiste sunt identice cu cele social-democrate din răsăritul Europei, din punct de vedere al doctrinei politice, mergând pe linia neosocial democraţiei de tip Bersteinian, a Internaţionalei Socialiste.

    Gheorghe BRĂTESCU